Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Suprarealismul, așa cum îl înțe-le-geam noi, a murit în ziua cînd am refuzat să‑l mai văd pe Breton. Chiar a doua zi, cineva de la un mare ziar mi‑a cerut să dau o definiție a supra-rea-lismului și am spus „Suprarealismul sînt eu!“. Și chiar cred asta, pentru că sînt singurul care‑l continuă. N‑am re-ne-gat nimic, dimpotrivă, am reafirmat, su-bliniat, ierarhizat, raționalizat, demate-rializat, am spiritualizat totul. Misticismul meu nuclear de acum nu e altceva decît fructul – inspirat de Sfîntul Duh – al experiențelor demonice și suprarealiste de la începutul vieții mele. Ca să se răzbune, Breton a construit meticulos o anagramă pe baza minunatului meu nume. A ieșit „Avida Dollars“. Nu era neapărat o reușită poetică, dar trebuie să recunosc aici, în biografia mea, că se potrivea destul de bine cu ambițiile pe care le nutream în acel moment. Într‑adevăr, Hitler tocmai murise la Berlin, într‑o manieră absolut wagneriană, în brațele Evei Braun. De cum am aflat, am stat și‑am cumpănit vreo șaptesprezece minute* înainte de a lua hotărîrea irevocabilă: Salvador Dalí avea să devină cea mai mare divă a epocii lui. Și am devenit. Așa se întîmplă cu tot ce‑mi propun eu, realizez cu furie paranoică.
După moartea lui Hitler, o nouă eră mistică și religioasă se pregătea să devoreze toate ideologiile. Pînă atunci aveam însă o misiune. Vreme de zece ani aveam să văd ridicîndu‑se împotriva mea arta modernă, acest rest prăfos al materialismului, moștenit de la Revoluția franceză. Așa că trebuia neapărat să pictez bine, lucru ce nu avea să intereseze absolut pe nimeni. Era, însă, neapărat nevoie să pictez bine, căci misticismul meu nuclear n‑ar fi putut să triumfe, la timpul potrivit, decît întrupat în suprema frumusețe.
Știam că cel mai glorios piedestal pentru un Salvador Dalí izolat în mijlocul abjectei noastre epoci de decorativism și existențialism amator avea să fie chiar arta abstractă – a inșilor care nu cred în nimic și prin urmare nu pictează nimic. Eram sigur de asta. Dar, ca să reușesc, trebuia să fiu mai tare ca oricînd, să am bani, să fac bani, cît mai repede și cît mai mulți, ca să dureze. Bani și sănătate! Am încetat cu desăvîrșire să mai beau și‑am început să mă îngrijesc, pînă la obsesie. În același timp am răsfățat‑o pe Gala în fel și chip, am făcut‑o cît am putut de fericită, purtîndu‑i de grijă chiar mai mult decît mie însumi, căci, fără ea, totul s‑ar fi sfîrșit. Cu bani, aveam să ne împlinim toate dorințele, în ceea ce privește frumusețea și bunătatea. A fi „avida dollars“ nu era chiar așa de complicat. Dovada cea mai bună e chiar ce se întîmplă azi...
Ce‑mi place mie cel mai mult la Auguste Comte e tocmai momentul în care, înainte de a pune bazele noii sale „religii pozitiviste“, îi așază în vîrful ierarhiei sociale pe bancheri, pe care‑i consideră foarte importanți. Aici se vede poate vîna mea de fenician Ampurdan, pentru că, de cînd mă știu, am fost fascinat de aur, sub toate formele. Eram adolescent cînd am aflat că Miguel de Cervantes a murit în mizerie, după ce scrisese nemuritorul Don Quijote, dăruindu‑l gloriei nepieritoare a Spaniei, că și Cristofor Columb, după ce descoperise Lumea Nouă, a sfîrșit în aceleași condiții, ba, pe deasupra, și la închisoare. Înțelepciunea m‑a îndemnat degrabă să fac două lucruri:
Să‑mi fac închisoarea cît mai devreme cu putință. Și am făcut‑o.
Să devin, pe cît posibil, nițeluș milionar. Am făcut‑o și pe‑asta.
Cea mai simplă metodă de a evita să fii cumpărat cu bani e să‑i ai chiar tu. Avînd bani, nu mai e nevoie să fii „angajat“. Un erou nu se angajează în nimic! E exact contrariul unui servitor. După cum bine a zis filozoful catalan Francesco Pujols: „În plan social, cea mai înaltă aspirație a omului e sacra libertate de a trăi fără să fie nevoit să muncească“. Dalí completează aforismul, adăugînd că libertatea aceasta e chiar condiția eroismului omenesc. Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
Sînt fiul lui Wilhelm Tell, care a transformat în aur mărul pe care părinții săi, André Breton și Pablo Picasso, i‑l așezaseră pe rînd pe creștet, în echilibrul periculos al „canibalisticei“ lui ambivalențe. Pe creștetul fragil și mult adorat al lui Salvador Dalí! Da, cred că sînt salvatorul artei moderne, în marea tradiție clasică a realismului și misticismului care sînt misiunea supremă și glorioasă a Spaniei.
______________
* În clipa aceea, Dalí își lua temperatura. Gala i‑a spus: „Două minute sînt de ajuns!“. „Ca să fiu mai sigur, o să mai țin termometrul încă cincisprezece“, a răspuns el.
(fragment din Jurnalul unui geniu de Salvador Dalí, traducere de Tania Radu, Editura Humanitas, 1994)
