Stela GIURGEANU

Fiule, tu ai făcut tot ce ai putut în viață, meriți și tu Paradisul. Îți ofer toiagul de lemn”.

Deși nici Franța nu duce lipsă de probleme vechi, noul an școlar în Hexagon a debutat cu una nouă.

Cînd ancheta a fost încheiată, acuzele dovedindu-se false, jurnaliștii de la WELT au lansat o întrebare către fundație: ce se va întîmpla acum cu banii donați?

Metehnele societății în care trăim, o kakistocrație în care pilele și șpaga sînt valori, hrănesc din belșug balaurul incompetenței, care nu mai are de mult doar șapte capete.

Pe căile de mult bătătorite ale feminismului în UE politicienii europeni continuă să calce apăsat.

Dezamăgirea ancorată în amănuntele exterioare vine ca o confirmare lăuntrică: nu avem capacitatea necesară de a ne bucura de viață.

Dar sînt cu adevărat turiștii japonezi mai predispuși la acest sindrom?

Micile depresii cauzate de vacanță, via timpul liber, au fost subiectul a nenumărate cercetări și studii bazate pe sondaje, provocînd și o sumedenie de descoperiri și revelații.

Azi, Albă-ca-Zăpada nu mai poate fi chiar albă, pentru că ar putea intra în serioase controverse pe teme rasiale.

Astfel se creează o furtună de paranoia socială, care provoacă atît cenzura, cît și autocenzura.

„Femeile își construiesc singure lanțurile cu care bărbații nu vor să le împovăreze”.

Colecționarul nu strînge „obiecte”, ci povești.

Optimismul și pesimismul legate de dezvoltarea tehnologiilor digitale sînt în prezent la nivel teoretic.

Vorbim despre o voluptate de a face rău.

Profesorii din primele clase detectează foarte repede elevii care au fost puși în fața unui ecran dimineața, înainte de școală.

Nu încetează să mă uluiască găselnițele romglezei.

Copiii supraponderali sînt mai predispuși să aibă probleme de învățare la școală.

„Mereu e ceva de făcut în privința sănătății și a kilogramelor în plus.”

Despre Cancel Culture nici nu mai e nevoie să vorbim – însăși denumirea mișcării spune totul.

Oamenii care se lasă conduși de etichete își limitează propriul potențial, se lasă cuprinși de frustrare și nefericire

„Sînt fata pe care Rammstein a drogat-o”.

Un cerc vicios ia astfel naștere: cu cît intră mai puțini oameni în învățămînt, cu atît se agravează pe termen lung deficitul de profesori

Este trecut cu vederea, în mod grosolan, faptul că această grevă a profesorilor, pentru drepturile salariale, este făcută tocmai în interesul copiilor.

Însă, dacă erodează încrederea cetățenilor, politicienii sînt ei înșiși cei care vor cădea în această groapă.

„Noi, adulții, sîntem cei care dăm exemplu copiilor, iar azi acest exemplu e cel mai rău imaginabil cu putință.

Totuși, în ciuda mesajului care s-a dorit a fi o conștientizare a diversității corpurilor umane, copiii i-au spus „Barbie cea grasă”.

E practic imposibil să te oprești – dar absolut necesar să continuăm să ne dezvoltăm prudent.

Totuși, urmînd ispita de a gîndi rapid, nu cădem oare în păcatul gîndirii pripite, în fapt un antonim pentru gîndire?

Cine poate garanta că se vor opri aici?

Zîmbetul pe care îl afișa profesoara era însă unul de frică.

«Trebuie să existe cineva în familia ta care poate fi ucis». Toate acestea în numele apărării copiilor.”

Canalul cunoașterii va fi înfundat. Și vom ajunge să suferim de o autoindusă ateroscleroză a minții.

Sînt aceste nevoi satisfăcute prin adicții? Doar temporar, însă efectele sînt copleșitoare.

„Azi, rețelele de socializare au impus emoția, în detrimentul rațiunii”

„Violența împotriva profesorilor este în creștere”, titra la sfîrșitul anului trecut și Tagesschau un articol despre un sondaj recent, potrivit căruia „Insultele, intimidarea și atacurile fizice împotriva profesorilor au ajuns să fie la ordinea zilei în multe școli din Germania”.

Pe de altă parte, blamînd lipsa de valori și societatea pervertită, nu vorbim și despre o comoditate a pesimismului?

Copilul nu s-a lăsat înduplecat, continuîndu‑și injuriile și micile violențe, cu o atitudine de zbir, impunîndu-și, în cele din urmă, autoritatea și ronțăind ciocolata.

Facultățile și universitățile au astfel un palmares bogat de absolvenți, indiferent de pregătirea reală a acestora.

Așteptîndu-l pe Godot este, în definitiv, o metaforă a zădărniciei, a absurdului și derizoriului uman.

Zilnic, doar în Capitală, zeci de oameni sînt mușcați de cîini, vagabonzi sau care, chipurile, au stăpîni care îi lasă „liberi”.

Există, bineînțeles, avantaje clare ale muncii de acasă. Și pentru angajați, și pentru angajatori.

Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?

Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.

Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.

Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.

Lupta contra sexismului, rasismului și discriminării este, potrivit crezului lor, asemănătoare cu lupta pentru apărarea democrației, care nu se termină niciodată.

În 2016, un studiu publicat în Lancet Psychiatry avea să lanseze omenirii o dezbatere de importanță crucială asupra existenței lui Moș Crăciun.

Bombănitorii disprețuiesc Crăciunul, acuzîndu-l, în primă instanță, de consumerism.

Subminarea emoțiilor și sentimentelor unui partener este o modalitate de a nega realitatea acestuia.

Cît de mult ne afectează toate aceste zgîndăreli emoționale și acele false informații care, sub masca unei cunoașteri, ascund doar un munte de rumeguș?