Secretele întunecate ale poveștilor

Azi, Albă-ca-Zăpada nu mai poate fi chiar albă, pentru că ar putea intra în serioase controverse pe teme rasiale. Și nici nu mai poate avea „șapte pitici”, pentru că persoanele scunde s-ar putea simți jignite de acest apelativ răuvoitor. Scufița Roșie nu mai are nici o nevoie de Vînător, ca să nu întrețină stereotipurile patriarhale, drept urmare se va descurca singură, cu propriile puteri, ca o tînără independentă și autonomă. Cu Frumoasa Adormită e puțin mai complicat. Căci trebuie să găsească o modalitate, chiar cufundată în comă profundă, de a-i transmite Prințului consimțămîntul de a o săruta. Altfel, salvatorul ei s-ar putea alege cu acuze de viol. 

Totuși, deși azi condamnăm mutilarea corect politică a poveștile copilăriei noastre, adevărul e că, în mare parte, nici noi nu am cunoscut, de fapt, originalul acestora: bestialitate, canibalism, concubinaj și nu întotdeauna un final fericit – primele lor versiuni nu erau chiar pentru adormirea copiilor.

Bunăoară, în versiunea originală a Scufiței Roșii, care datează din secolul al XIV-lea, Lupul o ucide pe Bunică și o mănîncă doar parțial. Din resturi face o tocană pentru Scufiță, pentru a o converti la canibalism. În unele versiuni există chiar și o scenă deloc gurmandă, în care Scufița întreabă cu inocență ce e cu dinții găsiți în tocană. Lupul o drege, spunîndu-i că e vorba de boabe de fasole. După ce o ospătează, o pune să-și ardă hainele și să se bage în pat cu el, unde o leagă cu o sfoară, ca să nu-l mai poată părăsi și să-i îndeplinească toate nevoile animalice.

Povestea, care a circulat oral printre țăranii din Franța, a fost preluată de Charles Perrault și publicată, pentru prima oară, în Histoires ou contes du temps passé, avec des moralités la 11 ianuarie 1697. Eroina este o fetiță bine crescută, dar mult prea credulă. Lupul, care se ascunde de tăietorii de lemne, obține indicațiile spre căsuța bunicii, unde ajunge înaintea ei și o mănîncă pe bătrînă. Apoi îi întinde o capcană și Scufiței Roșii, ajungînd s-o mănînce și pe aceasta. Povestea se termină așa, cu victoria lupului.

În secolul al XIX-lea, Jacob și Wilhelm Grimm au scris două versiuni distincte ale poveștii Rotkäppchen (Gluga roșie).Prima este povestea principală, la care au adăugat finalul fericit al Vînătorului salvator. A doua este o continuare în care Scufița și Bunica se lansează într-o vînătoare de lupi, devenind niște răzbunătoare sadice.

În ceea ce privește versiunea originală a Frumoasei din Pădurea Adormită, aici avem de-a face aproape cu o saga, mult mai bogată în acțiune, cu personaje mult mai complicate. În versiunea orală, Prințul nu o salvează cu un sărut inocent, ci cu un viol, în urma căruia i se naște primul copil. Acesta îi va smulge prințesei acul otrăvit din deget și o va trezi. 

Abia în versiunea culeasă și publicată de Charles Perrault, Frumoasa se trezește datorită sărutului Prințului, care, deși vrăjit de frumusețea ei, nu poate să nu-i reproșeze hainele demodate, făcînd aluzie la vîrsta ei incertă – o referință care revine pe parcursul poveștii. 

Frumoasa Adormită devine amanta prințului care o ascunde timp de doi ani, de frică să nu fie dezmoștenit de tatăl său, reticent de a avea o noră de peste o sută de ani. Totuși, după moartea Regelui, Prințul o pune pe Frumoasă în legalitate, căsătorindu-se cu ea, recunoscîndu-și cei doi copii și ducînd-o la palat. Aici, însă, apar alte probleme, de vreme ce se dovedește că Regina-mamă este, de fapt, o canibală nesățioasă care vrea să-și mănînce nepoții și nora. 

Cu toate că Perrault oferă un final (oarecum) fericit – Prințul salvîndu-și atît soția, cît și copiii, omorîndu-și mama căpcăună –, morala este una care ar strepezi azi pînă în măduvă corectitudinea politică: femeile așteaptă oricît, îndură și acceptă orice, doar-doar s-or mărita.