Matei PLEŞU

Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.

Într-un singur ceas pulsează 3.600 de începuturi și sfîrșituri de secundă.

Luna nu e singură.

Regnul viu și cel tehnologic împărtășesc un straniu numitor comun: automatismele.

Zeița Abundantia își revarsă cornul și pe aleile celor mai sărmane piețe ale lumii.

În percepția genialității s-a petrecut o schimbare de paradigmă.

A te certa cu ecranul e un fel de a te supăra „ca văcarul pe sat”.

Amprenta creatorului va dispărea, opera de artă va arăta impecabil, dar autenticitatea ei va fi o iluzie.

Preocuparea pentru sustenabilitate are, în tot cazul, o natură problematizantă, interogativă, deschisă, care nu poate decît să placă „omului cu dileme”.

În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.

Copilăria se încheie, adesea, abrupt, după o vacanță de vară – tinerețea se consumă lent, se îngemănează cu bătrînețea firesc, insesizabil.

Glandele endocrine și hormonii sînt o bună metaforă a importanței lucrurilor „mărunte”.

O recentă zicală germană evocă, plastic și concis, „relația” dintre Germania și Italia – țările care ilustrează îndeobște șablonul nord-sud la nivel european: „Italienii îi respectă pe nemți, dar nu-i iubesc; nemții îi iubesc pe italieni, dar nu-i respectă”.

Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.

Sărăcia e unul dintre marile motive de interogație naiv-sublim-legitimă, din categoria: „De ce există răul, nedreptatea și alte neajunsuri pe lume?”.

Magia și cuvîntul sînt inseparabile. Creația prin cuvînt e actul magic originar.

Înnoroitul porc poate substitui cu onoare animale biblice mai respectabile: peștele și mielul.

„Liberalizate”, detașate de tradiții și de obiceiuri regionale, gusturile nu mai sînt condiționate cultural și evoluează arbitrar, imprevizibil.

Un vechi sinonim pentru „tihnă” era „rahat”, un cuvînt turcesc care însemna „pace, liniște, confort”.

„E plin de români!” – sună un argument frecvent pentru a evita anumite locuri de vacanță.

Vastele dezbateri logic-epistemologice despre certitudine pălesc în fața micilor (in)certitudini din viața de zi cu zi.

Monstrul e încarnarea unei transgresiuni ontologice; răsturnarea ordinii naturale, încălcarea delimitărilor firești, suprapunerea contrariilor, hibrizii grotești – mortul-viu, bărbatul-femeie, struțo-cămila, alcătuirile de tipul „jumătate om, jumătate animal” – sînt, cu toate, ipostaze ale monstruozității.

Dreptatea strîmbă, legea aplicată parțial, preferențial sau deloc, corupția justiției (dar și a judecății) sînt manifestările cele mai problematice și revoltătoare ale dublei măsuri.

Vizunea bio-eco aduce o redefinire a alterității, a aproapelui.

În fostul bloc estic, neasumarea vinovăției are un răsunet aparte.

Inferența pornind de la evidențe, credința străveche că putem obține cunoaștere plecînd de la semne observabile, are rădăcini adînci în antichitatea greacă.

Informațiile trunchiate sau inexistente, zvonurile și știrile false nasc monștri și cînd e vorba de călătorii peste hotare, mai ales în timp de pandemie.

Izolarea a creat iluzia unei vieți cvasi-paradiziace, în afara timpului, și a făcut posibilă experiența suprareală a unui prezent continuu.

Praful e felul pămîntului de a se supune, prin fluidizare, „imperativului heraclitic” al curgerii, al trecerii și schimbării.

Aer, vînt, suflare, respirație, duh, spirit și echivalentele lor din alte limbi (pneuma, psyche, ruah etc.) se întîlnesc – în textele sacre ca și în viața de zi cu zi – într-un orizont comun de semnificație: aerul are un ce spiritual, iar „cele spirituale“ au o componentă aeriană.

Fantezia de a lăsa totul în urmă și a începe o viață nouă, departe de zarva metropolei, e tot mai intensă; aura vieții la țară strălucește mai mult ca oricînd.

Definiția clasică a nostalgiei este „dorința de a se întoarce“ a celui plecat de acasă – în sensul cel mai larg.

Cert e că Loloescu Matache, măcelarul întreprinzător și personajul pitoresc, e cel care a inspirat numele vechii Hale – inima a ceea ce a devenit și a rămas pînă în zilele noastre „Piața Matache“.

Unui oraș mare, unei capitale, îi șade bine multiconfesionalitatea. Iar Bucureștiul nu face excepție. Începînd din secolul al XVI-lea, la puțină vreme după ce orașul devine reședință domnească, Bucureștiul atrage tot mai multe etnii și confesiuni noi.

V-ați putea imagina o țară europeană care să aibă un Institut Național al Murăturii, cu departamente dedicate verzei, gogonelelor, gogoșarilor și cornișonului? Ei bine, ca să vă dați seama ce chestiune serioasă e kimchi în Coreea, orașul Gw

S-ar putea crede că înclinația oamenilor de a folosi clișee a înflorit odată cu progresul tehnologic: „stereotip“, „clișeu“, „șablon“, „poncif“ – cu toate trimit, prin sensul de bază, la domeniul tehnic al reproducerii: grafică, fotografie, presă, textile

Am cumpărat o caracatiță proaspătă. Nu știam că trebuie frăgezită, prin fierbere sau lovire, înainte de preparare, și am aruncat-o direct pe grătar. După o oră, focul se stinsese, iar caracatița era încă crudă, chircită și încovrigată în mod dezgustător. Am aruncat-o la gun

Evident, nu orice „bun creștin“ e pupător de moaște, și nu orice om cu preocupări egalitariste sau înclinații socialiste e sexo-marxist. Ambele extreme sînt eretice. Cel care crede că, pupînd moaște și participînd la pelerinaje, e ca și mîntuit comi

Dacă, îndeobște, zeii erau omagiați prin jertfe, în urmă cu vreo patru mii de ani, grecii au venit cu ideea unui sacrificiu mai puțin sîngeros, în chipul întrecerilor („sportive“, am spune azi) – în greacă: agonía. Așa s-au născut Jocurile Olimpice – la î

Invidia e centrifugă, îl vizează pe invidiat, tinde către el (vreau şi eu ce are celălalt), oftica e centripetă, e orientată către sinele ofticos (eu nu am oricum, să nu aibă nici celălalt). Dacă oftica e resemnată, defetistă, staţionară, invidia predispune la acțiune, e voluntară şi dinamică.

Strălucirea, „auroralitatea“ aurului e surprinzător contrabalansată de greutatea lui specifică imensă, aproape de două ori mai mare decît cea a plumbului. Aurul îmbină masivitatea telurică și diafanul auroral.

Mulți cred că termenul „rom“ e un moft postdecembrist. Denumirea însă era folosită deja în anii ’50: „Cei șase romi din colectiv, cu copiii lor, înjghebaseră o bandă tuciurie de lăutari care cîntau înfocat“ (Viața Românească, 1952). E o frază care redă destul de bine atitudinea

Din universul paznicilor nu lipsesc portretele feminine: un text apărut în Viața Românească în 1954 vorbește despre „paznica încălțată cu cizme soldățești“ dintr-un penitenciar, și, în Ion, Liviu Rebreanu o evocă pe Savista, „o paznică neprețuită“.

Mărturisesc că nu-mi imaginam amploarea, importanța și ramificațiile temei digitalizării patrimoniului, înainte să fi parcurs acest Dosar, pe care l am alcătuit la imboldul dlui Emanuel Conțac, un vechi luptător în slujba acestei cauze.

Înmulțirea pîinilor și a peș­ti­lor poate fi văzută ca o primă și irepetabilă pildă de virtuozitate culinară. Cum să faci din puțin mult, dintr-o găină jumulită o supă aurie, din cîteva ingrediente simple un fel de mîncare sățios și îmbietor, cum să „redai viață“, prin procesul de gătire, animalului sacrificat – acestea sînt miracolele cuprinse într-o carte bună de bucate. Cartea de bucate e documentarea, jurnalul, manualul vrăjitoresc al acestor formidabile transformări.

Şansa, cum o vedea Eliade, a României de a fi „arhaică“, „orientală“ devine, din avantaj cultural, neșansă instituțională și academică; sîntem, cum ar veni, noi înșine, prea orientali pentru a putea practica orientalistica de la distanța cuvenită. Orientalistica e, în fond, o disciplină occidentală.

România are soiuri locale excelente și, mai nou, bine cultivate: de la Fetească – albă, regală și neagră – la străvechea Crîmpoșie (al cărei nume îmi amintește întruna de Cotletele Crîmpoțești ale lui Edward Lear), Băbească, Busuioacă, Frîncușă, Galbenă de Odobești, Negru Vîrtos (tatăl Negrului de Drăgășani), Mustoasă de Măderat, Zghihară și altele.

Reforma e, în fond, tot ceea ce se opune țesutului mort, laturii devenite redundante și neconvingătoare a Bisericii; și e, în sens larg, materializarea a ceea ce simțim fiecare dintre noi atunci cînd sîntem dezamăgiți de cler și de funcționărime, de Biserică sau de alte instituții, de „abuzurile în serviciu“ de tot felul

De la hîrjoane și hărțuieli verbale cotidiene, la scandaluri în toată regula; de la rafinate, dar nu mai puțin înverșunate dispute academice, la încăierări de stradă sau războaie. Ura, violența, mînia și resentimentul fac parte și ele din bestiarul certurilor.

Atît succesul demersului paideic, cît și reușita fabricării unei brînze depind de calitatea materiei prime, a „datului“ (învățăcelul, laptele), dar și de competența și priceperea dascălului (sau brînzarului). Brînza Praid – o brînză tînără pe piață, dar deja veche și cu „caracter“ format – este un bun exemplu.