aur

Strălucirea, „auroralitatea“ aurului e surprinzător contrabalansată de greutatea lui specifică imensă, aproape de două ori mai mare decît cea a plumbului. Aurul îmbină masivitatea telurică și diafanul auroral.

Puţin înainte de sfîrşitul anului 1989, copiii fratelui meu au văzut pentru prima dată, la un Crăciun, mandarine. Se „dăduseră“ mandarine şi îmi amintesc că îngheţasem cîteva ore stînd, pe ger şi ninsoare, la inevitabila coadă. Cînd au văzut prima mandarină, copiii au exclamat, cu bucurie: „Minge!“ Desigur, mingiie de aur din basme.

Aurul meseriei și vechimea lucrurilor au devenit etalonul reveriilor mele. Astfel încît l-am compătimit sincer pe milițianul care ne-a stupefiat acum 15 ani, cînd ne-au spart hoții casa și l-am întrebat ce naiba au căutat în borcanul cu murături din balcon.

Îl văd prin apă, pe fundul șaitrocului… Strălucește atît de puternic, un galben mai luminos decît orice am văzut vreodată în viața mea. Simt o bucurie extraordinară!! Îmi vine să strig: Aur! Aur! Am găsit aur!

N-avem nevoie de aur, ci de oameni de aur. Răul cel mai mare de care suferim noi, oamenii, în particular și în ansamblu ca societate, este pleonexia, acea sete neostoită de a avea mai mult, pe care apostolul Pavel o numește idolatrie. Aș lăsa cuvîntul în greacă, pentru că traducerea scripturistică prin lăcomie sau mai modern prin avariție, aviditate nu acoperă total sensul.

Şampanie și alte băuturi în care plutesc mici foițe de aur, trabucuri învelite în foiță fină de aur, ciocolată și înghețată cu praf de aur, prăjituri pudrate cu aur. Unele preparate conțin ingrediente foarte scumpe, în care foița de aur alimentar este doar ultimul accent,

Cristofor Columb spunea că aurul este cel mai bun lucru din lume. El poate „duce sufletele în rai“ (vezi Michel Beaud, Istoria capitalismului, Editura Cartier, Bucureşti, 2001, p. 25). Atunci cînd îl desprinde din natură, omul şi-l apropriază ca pe ceva special.