Aurul, o „relicvă barbară“, o dragoste eternă

Metalul nobil

De ce este aurul atît de prețios? Pentru această aparent banală întrebare există mai multe răspunsuri:

● Aurul e prețios pentru că e un metal cu proprietăți chimice deosebite. El nu își alterează esența orice am face, nu reacționează cu oxigenul din atmosferă, rămînînd pururea strălucitor; aurul este foarte dens (un metru cub de aur cîntărește aproximativ 20 de tone), dar și extrem de maleabil (cu un singur gram de aur se poate bate o foiță pătrată cu latura de un metru). Grație acestor proprietăți, aurul este practic indestructibil și orice gram de aur extras acum mii de ani există în continuare și azi, într-o formă sau alta, reciclat fie într-o bijuterie, o monedă, un lingou, un circuit electric dintr-un telefon mobil sau poate chiar în dantura cuiva.

● Aurul este prețios pentru că există în cantități limitate. Dacă am topi tot aurul existent în lume (mai bine zis, cel deja extras) și i-am da forma unui cub, atunci acest cub ar avea latura de doar 21 de metri, nici un sfert din lungimea unui teren de fotbal. Conform rapoartelor World Gold Council, asociația de vîrf din industria aurului, în prezent există doar aproximativ 187.000 de tone de aur în lume, rezultatul cumulat al mineritului acestui „metal nobil“ de la începuturile civilizației și pînă azi. Pentru că aurul este indestructibil, stocul total de aur din lume nu poate decît să crească, pe măsură ce se descoperă noi zăcăminte. Dar, deși producția anuală de aur s-a triplat în secolele XX-XXI, ea rămîne încă minimală în comparație cu cea a altor metale – anual se extrag doar circa 3.000 de tone de aur în toată lumea, topul producătorilor în anul 2016 fiind China (455 de tone), Australia (270 de tone), Rusia (250 de tone) și SUA (209 tone). În contrast, întreaga producție de oțel din lume în anul 2017 a fost de aproape 1700 de milioane de tone!

Raritatea aurului și proprietățile lui chimice sînt într-adevăr motive obiective pentru o parte din valoarea care i se conferă acestuia. Dar motivul principal pentru care aurul este atît de prețios este acela că, încă de la începuturile civilizației, întreaga societate l-a considerat prețios. Altfel spus, aurul este prețios înainte de toate pentru că lumea crede că este prețios, nici mai mult, nici mai puțin. De aici și nenumăratele episoade de „febră a aurului“ presărate de-a lungul istoriei. Istoria este presărată cu nenumărate episoade de astfel de „febră a aurului“. Un clasic exemplu este povestea expusă de scriitorul britanic John Ruskin (1819-1900). Aflăm din narațiunea acestuia cum că un călător de la finele secolului al XIX-lea s-a îmbarcat pe un vapor, avînd asupra sa întreaga avere, sub formă de monede de aur, grijuliu puse într un sac. După cîteva zile pe mare, o furtună teribilă s-a dezlănțuit, avariind complet vaporul. Cînd a sunat alarma de evacuare, călătorul și-a legat sacul cu monede de aur în jurul brîului și, fără a se gîndi de două ori, a sărit în apă, scufundîndu-se prompt pe fundul mării. John Ruskin se întreba: „Atunci cînd călătorul se scufunda, oare avea el aurul sau oare aurul îl avea pe el?“ Dar dacă aurul te obsedează din clipa în care îl ai, obsesia lui devine și mai puternică atunci cînd se întrezărește posibilitatea de a-l obține. Faimoasa goană după aur din California, de la jumătatea secolului al XIX-lea, a adus aproximativ 300.000 de căutători de aur în regiune, toți mînați de visul de a deveni bogați, găsind ceva ce societatea prețuia atît de mult. Însă doar puțini s-au îmbogățit, mulți s-au ales cu cîștiguri modeste după luni și luni de scormonit prin grohotișul rîurilor. Și mai mulți au devenit faliți. Cei care s-au îmbogățit au fost comercianții de ustensile de săpat și proprietarii hanurilor din zonă, și nu căutătorii de aur.

Protecția perfectă împotriva inflației

Fiind un material general acceptat ca foarte valoros, dar și indestructibil, aurul a fost, încă de la începuturile societăților monetare, un bun candidat pentru crearea banilor sub formă de monede. În lumea vestică, primele adevărate monede s-au născut în jurul anilor 650 î.e.n. în Lidia, un stat antic care la apogeul său cuprindea toată partea de vest a Turciei moderne. Cu opulenta ei capitală Sardis, situată nu departe de Efes și de Smirna, regatul Lidiei se bucura de multe rîuri bogate în aliajul natural de aur și argint, cunoscut sub numele de „electrum“ (aproximativ 70% aur și 30% argint).

Avînd o fire practică și un apetit renumit pentru comerț, lidienii au ajuns să producă bucăți de electrum în forma unor măsline mari și de o greutate uniformă, măsurată cu grijă. Acestea erau apoi ștanțate cu simbolul dinastiei regale aflate la putere – imaginea unui cap de leu, cu gura larg deschisă și caninii impunători. Un secol mai tîrziu, după ce metalurgia progresase considerabil în Lidia, regele Alyattes a luat inițiativa de a emite monede din aur pur, în paralel cu cele din electrum. Fiul său, regele Cresus, cel mai bogat om cunoscut grecilor antici (de unde și expresia „bogat precum Cresus“), a mers și mai departe – el a retras din circulație monedele de electrum, le-a topit pe toate și a decretat baterea exclusivă de monede de aur și de argint din acest stoc metalic, cît și din electrumul extras în continuare din rîurile regatului. Astfel a început circulația paralelă a monedelor de aur și de argint.

În Grecia antică, cît și în vremurile Imperiului Roman, aurul, deși considerat ca extrem de prețios, nu era decît rareori folosit pentru baterea de monede, întrucît cantitățile de aur existente erau foarte modeste. Puținele monede de aur care existau erau folosite mai degrabă pentru tranzacțiile comerciale mari, nu pentru cumpărăturile mărunte. În schimb, majoritatea monedelor în circulație erau bătute din argint, un metal disponibil în cantități relativ ample. Cum monedele prezentau un garant al valorii universal acceptate de societate, tentația multor împărați romani era aceea de a bate cît mai multe monede folosind cît mai puțin metal prețios. Această formă de „furt“ era dusă la capăt fie reducîndu-se cantitatea de metal prețios din monedă, dar menținînd puritatea acestuia, fie reducîndu-se proporția de metal prețios din monedă concomitent cu adăugarea unui metal puțin valoros (în principal cupru). În cazul aurului, nici cantitatea de metal din monedă și nici finețea nu puteau fi alterate prea mult întrucît oamenii puteau lesne să măsoare greutatea monedei, iar strălucirea inconfundabilă a aurului pierea dacă cuprul era adăugat excesiv în aliaj.

În schimb, argintul a fost victima preferată a abuzurilor de devalorizare monetară din partea împăraților și regilor de a lungul istoriei. Tocmai cantitatea de argint din monede a fost cea treptat diminuată. Se pare că această practică a început în secolul IV î.e.n., cu Dionisie din Siracuza, un tiran grec care domnea peste cea mai puternică colonie greacă din Apus. Acesta s-a îndatorat prea mult de la supușii săi și a decis să scape de datorie printr-un truc ingenios. Și anume, a dat un decret ca toate monedele de argint din circulație să fie strînse la monetăria statului, controlată bineînțeles de el, după care a înlocuit ștampila monedelor de o drahmă cu ștampila unei monede de două drahme. Peste noapte, valoarea nominală a unei drahme s-a dublat, deși valoarea reală era neschimbată. Împărații romani, unul după altul, și nu puțini regi din Evul Mediu au fost redutabili discipoli ai lui Dionisie. Ei nu au schimbat denominarea monedelor, dar au redus frecvent cantitatea de argint din monede, asemeni unui hangiu care îndoaie vinul cu apă. Dacă la începutul secolului I e.n. un dinar roman avea aproape 100% argint, pe vremea lui Marcus Aurelius (161-180) procentul ajunsese la 75% (restul fiind cupru), apoi la 43% în jurul anilor 225, pe vremea lui Severus Alexander. Finalmente, moneda romană avea argint în proporție de mai puțin de 3% în vremea domniei lui Claudius Gothicus (268-270). Pentru a da impresia că monedele erau din argint solid, monetăria împăratului bătea monede de cupru pe care apoi le scufunda puțin în argint. Practic, aceste monede erau de cupru argintat, nu de argint, iar stratul zgîrcit de argint se uza repede, rămînînd doar cuprul. De aici și vechea expresie „a-și da arama pe față“.

Devalorizarea banilor în forma descrisă mai sus a avut loc de multe ori în istoria Occidentului, și după căderea Imperiului Roman, dar în general aurul nu a avut de suferit la fel de mult ca argintul, motiv pentru care acesta și-a cimentat în timp reputația de tezaur și protecție perfectă împotriva inflației. Dacă șefii statelor au putut să manipuleze după bunul plac calitatea banilor de argint de-a lungul secolelor, aurul a scăpat de această soartă, ocupînd în schimb locul de vîrf în mentalul financiar colectiv, acela de etalon a valorii absolute.

Etalonul-Aur – o naștere ușoară, o moarte chinuitoare

Niciodată nu a fost aurul mai influent pentru sistemul financiar global decît în secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX. Plecînd de la premisa că aurul este adevărata măsură a valorii, prețuit de mai toți cetățenii, cît și un bun aflat în cantități limitate, britanicii au pus bazele renumitului „Etalon Aur“ (Gold Standard) în anul 1820. Acesta era un sistem monetar, chiar simplu în teorie: banca centrală emitea bancnote fără valoare intrinsecă (bani de hîrtie) în baza aurului acumulat în cuferele sale. Ea era astfel obligată prin lege să nu emită bani decît într-o proporție fixă cu rezervele sale de aur, ceea ce însemna că în orice punct din timp suma totală de bani din economie depindea direct de cantitatea de aur aflată în posesia Băncii naționale. În această schemă financiară, lira sterlină era perfect legată de aur, la un curs de schimb de 7,3 grame de metal pentru o liră, și orice posesor de bancnote putea să le convertească oricînd în metalul prețios, după pofta inimii. Se credea că această inovație financiară era soluția supremă pentru a reglementa cantitatea de bani din economie și a evita inflația, mai ales că tradiționalele monede de aur și argint reprezentau tot mai puțin din banii aflați în circulație, pe cînd bancnotele erau în creștere (este estimat că, la începutul Primului Război Mondial, masa monetară a lumii era compusă din 25% monede de aur, 15% monede de argint, iar restul de 60% bani de hîrtie, adică bancnote).

Treptat, alte țări dezvoltate au urmat exemplul Angliei și fiecare și-a legat moneda națională de aur, cu diverse rate de schimb fixe (în 1914, clubul țărilor care adoptaseră Etalonul-Aur ajunsese deja la 59 de membri, printre care și România). Un corolar al Etalonului-Aur era faptul că rata de schimb dintre valutele raportate la aur era fixă, eliminîndu-se astfel orice incertitudine cu privire la cursul valutar. De exemplu, cum o liră sterlină putea fi schimbată în 7,3 grame de aur și un dolar SUA în 1,5 grame de aur, rezultă că o liră era echivalentă cu aproape 5 dolari. Tot Etalonul-Aur, cel puțin în teorie, regla automat balanța comercială dintre țări, un aspect important în acele vremuri de expansiune comercială globală. O țară cu un deficit comercial persistent (cum este România azi) trebuia să exporte aur pentru a plăti bunurile importate, ceea ce ducea la o reducere a rezervelor sale de aur. Singura manetă pe care o putea acționa Banca centrală în acest caz era majorarea dobînzii de bază pentru a face moneda națională mai atractivă în raport cu alte valute. Această acțiune ducea în prima fază la contracție economică, căci dobînzile mai mari descurajau creditul și investițiile, dar în a doua fază ar fi atras din nou aur în țară pe măsură ce investitorii străini aduceau capital pentru a profita de dobînzile mai mari.

Deși la suprafață Etalonul-Aur părea o construcție solidă, în realitate el avea un mare dezavantaj, în speță faptul că stocul și producția de aur din lume erau prea -mici în raport cu nevoia de bani tot mai acută a societății aflate în plină dezvoltare economică și demografică. Cantitatea de aur produsă an de an era sporadică, imprevizibilă și rareori aveau loc descoperiri de zăcăminte semnificative pentru a satisface nevoia de bani din economie. O fi fost aurul valoros în ochii societății, dar ca „ban“ el nu era adecvat. Pur și simplu, Etalonul-Aur era o construcție frumoasă pe o bază prea îngustă. Această fragilitate a sistemului a început să iasă la iveală în anii 1870-1890, cînd cantitatea de aur deținută de băncile centrale devenise mult prea mică față de nivelul producției de bunuri de consum din lume. Bunuri produse în cantități mai mari și o populație în creștere necesită mai mulți bani în circulație pentru a facilita tot mai multe schimburi economice, dar cum în acele vremuri stocul de aur era limitat și descoperirile de noi zăcăminte de aur dezamăgitoare, rezultatul a fost o cantitate de bani prea mică în economie și o scădere persistentă a prețurilor bunurilor de consum în raport cu aurul, adică deflație.

Din fericire pentru Etalonul-Aur, la sfîrșitul secolului al XIX-lea s-au descoperit zăcăminte fabuloase de aur în Australia și Africa de Sud, ceea ce a dus la o dublare imediată a producției mondiale de metal prețios și a adus o gură mult așteptată de oxigen pentru economie prin majorarea cantității de bani în circulație. Dar mulți oameni, mai ales fermierii și producătorii de bunuri de consum, rămăseseră cu un gust amar după cele două decade de deflație provocate de Etalonul-Aur. Unul dintre cei mai renumiți luptători împotriva „cătușelor de aur“ a fost senatorul american Williams Jennings Bryan, de trei ori candidat la președinția SUA din partea democraților și reprezentant al marii comunități de fermieri. Într-un renumit discurs din 1896, Bryan s-a adresat bancherilor de pe Coasta de Est, amintindu-le că orașele care adulează aurul nu reprezintă nimic fără fermele care produc toate bunurile de consum. Etalonul-Aur, spunea el, a pus pe fruntea muncitorului și a fermierului american care produc aceste bunuri o coroană de spini, căci deși aceștia muncesc onest, cu sudoare, banii obținuți din vînzarea produselor sînt tot mai puțini. În încheiere, senatorul le-a spus bancherilor că nu le permite să sacrifice omenirea pe o cruce de aur („You shall not crucify mankind upon a cross of gold“), o frază faimoasă din istoria economică a Americii.

Deși în teorie e vorba de un sistem monetar viabil, fragilitatea Etalonului-Aur s-a resimțit prea des și acut în prima parte a secolului XX, cu efecte dureroase asupra economiilor. În vara anului 1914, panica provocată de perspectiva unui mare război a făcut ca populația Angliei să caute refugiu în aur. S-au format cozi de oameni în fața băncii centrale engleze din Londra (pe atunci cel mai puternic centru financiar din lume), toți mînați de dorința de a-și schimba bancnotele de 5 lire sterline în aur. În doar patru zile, rezervele de aur ale băncii au scăzut de la echivalentul a 130 de milioane dolari la sub 50 de milioane. În plus, exista și marea șansă ca, în eventualitatea unui război, țările străine care aveau lire să ceară și ele convertirea bancnotelor în aur. Banca Angliei a reacționat prompt majorînd dobînda de bază la 10%, un maximum istoric. Dar acea măsură nu a ajutat prea mult și, în final, banca a suspendat conversia în aur. Anglia a fost urmată de celelalte țări europene, toate renunțînd la Etalonul-Aur și fiind astfel libere să emită oricîte bancnote doreau pentru cheltuielile de război, o acțiune a cărei notă de plată a venit sub forma hiperinflației. Ne putem da lesne seama că atunci s-a evaporat și încrederea populației nu în aur, ci în sistemul numit Etalonul-Aur.

După Primul Război Mondial, țările dezvoltate, inclusiv Anglia, au revenit la Etalonul-Aur împotriva avertismentelor unor economiști eminenți precum John Maynard Keynes, care a numit Etalonul Aur o „relicvă barbară“. Ce voia să spună Keynes este faptul că, într-o societate modernă, cantitatea de bani, sîngele economiei, trebuie să fie determinată flexibil de om după nevoile curente, nu dependentă de o cantitate incontrolabilă de metal, fie el și aurul adorat de mii de ani. Însă nu a trecut mult și funcționarea aurului ca ban a fost din nou supusă la teste și mai grele. Marea Criză financiară din 1929, izbucnită în America, a adus cu ea panica, și din nou populația a căutat siguranță financiară în aur. În SUA, rezervele de aur ale Băncii naționale dispăreau la fel de repede precum în 1914 în Anglia. Dar, spre deosebire de situația din Anglia, Banca centrală din SUA se afla într-o poziție cu mult mai dificilă. Dacă majora dobînda de bază pentru a opri cît de cît exodul aurului, lovea în economia deja șubredă (rata șomajului era de 25% în 1933), investițiile și creditul se evaporau și exista riscul ca întreaga societate să intre în colaps. Dacă nu majora dobînda de bază, atunci America își pierdea toate rezervele de prețiosul aur. Șah mat pentru banca Americii. Pînă la urmă, America a ales să nu-și crucifice economia pe „crucea de aur“ și a renunțat la Etalonul-Aur, interzicînd exportul metalului prețios sub orice formă. Din anul 1934, pînă și posesia de aur în sectorul privat a fost practic interzisă.

Aurul și banii fiduciari

Evenimentele turbulente din prima jumătate a secolului XX au adus sfîrșitul Etalonului-Aur în forma clasică. Către finalul celui de-al Doilea Război Mondial, cînd victoria Aliaților devenise o certitudine, a mai existat o ultimă tentativă de a lega cantitatea de bani în circulație la aur, dar într-o formă modificată. Dolarul SUA a fost raportat la aur cu un curs de schimb de 35 de dolari pe uncie (31,1 grame), iar valutele țărilor occidentale au fost la rîndul lor raportate la dolar la diverse cursuri de schimb prestabilite. Doar națiunile, nu și persoanele fizice, puteau converti dolarii deținuți în aur, dacă așa doreau ele. În acest sistem, cursul valutar între diferitele monede ale țărilor occidentale era fix, un mare avantaj pentru comerț. Condiția fundamentală ca acest sistem monetar să funcționeze adecvat era aceea ca SUA să aibă mereu suficiente rezerve de aur în raport cu cantitatea de dolari deținută de țările străine. După război, SUA dețineau într-adevăr cea mai mare rezervă de aur din lume, perfect adecvată la dolarii aflați în circulație. Dar din anii 1950, America a trecut nu doar printr-o revoluție culturală și tehnologică, și printr-o revoluție de consum de masă. America importa tot mai multe produse, ducînd la un deficit comercial tot mai pronunțat. Țările care vindeau bunuri în SUA primeau dolari în schimb, dolari bineînțeles emiși de banca centrală americană. Deja în anul 1970 cantitatea de dolari deținută de țările occidentale era de trei ori mai mare decît rezervele de aur ale SUA. Conștiente de acest dezechilibru, țările partenere de comerț cu America au început să se îndoiască de capacitatea SUA de a converti, la o adică, dolarii în aur și, precum cetățenii Londrei din vara anului 1914, au început și ele să-și schimbe dolarii deținuți în aur, la Banca centrală americană. Finalul a venit pe 15 august 1971, cînd președintele Nixon a anunțat că Banca centrală a SUA nu mai onorează plăți în aur. Din acel moment istoric, legătura directă dintre bani și aur a fost complet retezată, ajungîndu-se la sistemul financiar în care trăim și astăzi – banii sînt doar hîrtie sau monede de metal ieftin, fără valoare intrinsecă, dar înzestrați cu încrederea populației atîta vreme cît în spatele lor se află un mare garant, și anume Banca centrală/guvernul. Este epoca banilor fiduciari.

Aurul a fost mereu un reper în identificarea valorii economice la nivelul întregii societăți. Așa cum un kilogram este un standard de greutate, aurul a fost și rămîne o unitate de măsură și un standard al valorii, deși utilitatea lui este pînă la urmă limitată. Dar zilele aurului ca ban sînt încheiate. Ne putem însă întreba dacă aurul ar putea să-și piardă această valoare în viitor, la fel cum s-a prăbușit Etalonul-Aur în secolul XX. Răspunsul este: puțin probabil. Dacă utilizarea aurului în manufactura bijuteriilor și a obiectelor de artă ar putea fi supusă schimbărilor în preferințele estetice ale societății pe termen lung (greu de crezut), meritul aurului ca referință de valoare dincolo de banii fiduciari emiși de guverne este greu, dacă nu imposibil, de anulat. Banii de hîrtie sau plastic pe care îi folosim zilnic au valoare pentru că lumea crede că au valoare, pentru că lumea are încredere în guvernele care îi emit și în Băncile centrale care îi gestionează. Dar orice instituție umană este predispusă erorii și încrederea populației în banii de hîrtie se poate evapora instantaneu. După cum bine ne-a arătat criza financiară din 2008, valoarea aurului a crescut enorm pe fondul lipsei de încredere a populației și investitorilor în monedele naționale. În anul 2005, o uncie de aur era cotată în jur de 420 de dolari SUA, în septembrie 2011, o uncie de aur valora aproape 1.900 de dolari SUA. Cu alte cuvinte, prețul aurului raportat la dolari a crescut de 3,5 ori în doar șapte ani (a se vedea graficul de mai jos). Cantitatea banilor fiduciari care circulă în economie este controlată de guverne, dar producția de aur nu poate fi nici controlată și nici mărită de nimeni pînă la punctul în care „plouă cu aur“. Din acest motiv, aurul este și va rămîne atît valoros, așa cum va rămîne și un simbol al „anti-banului“ emis de guverne. 

Ştefan Liiceanu a studiat economie la Yokohama National University, a fost analist economic la banca Barclays Capital din Tokyo și este actualmente director economic al Grupului Humanitas.

Foto: Victor Sassen, Theo Crazzolara, flickr