Groapa, cazul și centenarul

Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.

Imediat după căderea comunismului, denunțat drept „cel mai mare gangster” literar din perioada ceaușistă, „terorist cultural” și, nu în ultimul rînd, plagiator, a fost exclus din Uniunea Scriitorilor, dispărînd apoi fizic destul de repede (nu înainte de a fonda publicația România Mare și a cofonda, împreună cu Corneliu Vadim Tudor, partidul naționalist cu același nume) și lăsînd în urma lui o moștenire obscură, dificil de evaluat chiar și astăzi, la trei decenii de la moartea sa.

Spirit coleric și agresiv, lipsit de scrupule, oportunist literar și carierist politic (a fost membru supleant în CC al PCR, apoi membru corespondent al Academiei, apoi deputat în Marea Adunare Națională), Eugen Barbu a devenit, după faimoasele Teze din iulie 1971, „ștabul scriitorilor încolonați la comanda Partidului”, după cum îl numește unul dintre colaboratorii acestui Dosar, denunțînd politic, hărțuind și terfelind jurnalistic în numele ideologiei de partid, în paginile revistelor Luceafărul și Săptămîna (oficiosul Partidului și al Securității), adevărații scriitori ai perioadei, pe cei independenți sau critici față de regim, dedicați „autonomiei esteticului”, de la discipolii lui Constantin Noica și figurile diasporei (Monica Lovinescu, în principal) la tinerii poeți optzeciști (Mircea Cărtărescu ș.cl.). 

Plagiator, pamfletar și polemist imund, naționalist și protocronist, antisemit și xenofob în deceniile ’70-’90, Eugen Barbu a fost însă (și) un scriitor harnic și talentat (prozator, poet, traducător, diarist, reporter, eseist, publicist, dramaturg și scenarist – a co-creat seria filmelor cu haiducii lui Mărgelatu, o contribuție semnificativă la cultura pop românească), care a dat o mînă de povestiri și două romane (dintr-un total de 12) considerate, aproape unanim, relevante literar și azi: Groapa (1957) și Săptămîna nebunilor (1981).

Romanul frescă a periferiei bucureștene Groapa, publicat la doi ani după Moromeții, este capodopera sa, deși părerile criticii sînt destul de nuanțate, de la a fi pus în descendența unor Arghezi și Mateiu Caragiale, superior lui G.M. Zamfirescu etc., pînă la a fi considerat epigonul acestora și, de fapt, al multor altor înaintași. „Numărul creditorilor lui Barbu este balzacian”, afirmă Nicolae Manolescu în Istoria… sa, și continuă: „originalitatea celui mai original roman al său, Groapa, care a părut incotestabilă la apariție, se cuvine privită cu circumspecție”, criticul amintind de plagiatele dovedite în cel puțin două dintre romanele sale: Princepele (1969) și Incognito (4 volume, 1975-1980).

Ce rămîne valoros din opera literară a lui Eugen Barbu, cum o judecăm, inclusiv d.p.d.v. etic și moral, și, în general, ce facem, cu „moștenirea” sa cultural-politică? Pornind de la aceste întrebări, puse cu ocazia centenarului scriitorului, am conturat Dosarul de față, care are o extensie în pagina 16. (Marius Chivu)

P.S. O expoziție dedicată scrierilor fotbalistice ale lui Eugen Barbu este deschisă la Muzeul Național al Literaturii Române din București (Calea Griviței 64-66), în perioada 20 februarie – 2 martie a.c.