Despre viața eternă. Un creier în borcan
Prietenul meu Mircea Babeș era arheolog. Ba chiar profesor de arheologie la Universitatea din București, unul cu vocație pedagogică, pasionat, care a reușit să mă facă și pe mine să mă duc la cursurile lui. Titlul, „Arheologie funerară”, îmi părea cam sinistru mie, un laic oarecare, dar m-am convins îndată că nu este o metaforă cu trimitere la filme de groază, ci unul tehnic, ce se referă chiar la corpul central al profesiunii. Din mormintele străvechi au fost strînse toate obiectele (mai modern spus, „artefactele”) de o atît de mare valoare științifică, cu care ei, arheologii, reconstruiesc lumi de mult dispărute. Cum reușesc să o facă? Cît din rezultatul lor este doar speculație? Iată două întrebări pe care, recunosc, mi le pusesem de-a lungul anilor. Sala e plină ochi cu studenți și doctoranzi, Mircea este un vorbitor captivant, pe lîngă mine mai este de față un invitat, un neamț, cred (ce o fi înțeles din cele două ore de curs ținute în limba română, bietul de el?), și, una peste alta, impresia mea a fost că s-a deschis o fereastră către o lume nouă și interesantă.
Ca orice prezentare academică, și cea a lui Mircea Babeș începe cu un captatio benevolentiae. Aflăm că bătrînul lider al comunității locale din Soroca a murit, ocazie cu care în cimitirul local s-a făcut o groapă mare. Cît de mare? Foarte, neobișnuit de mare, a trebuit să fie folosit excavatorul. Acolo au încăput, pe lîngă somptuosul sicriu din lemn de mahon, și automobilul preferat – un Mercedes S-Klasse –, canapeaua, televizorul și chiar un calculator pe care de cîțiva ani defunctul, în pofida vîrstei înaintate, învățase să-l folosească. Tot decorul era menit să-i faciliteze un nou început în viața de apoi, o viață în condiții greu de imaginat, de durată imprevizibilă, probabil eternă. Nimeni nu are habar ce va fi „dincolo”, foarte probabil ceva complet diferit de ceea ce ne imaginăm noi aici și acum, „totaliter aliter”, cum ar fi zis Karl Barth. Așa că este bine ca în noile condiții să aibă la dispoziție un minim necesar și suficient. Orice va fi să fie, să aibă cu ce se deplasa în condiții confortabile de colo-colo, pe ce se lungi cînd se uită la Netflix și să poată să posteze pe Facebook, dacă va fi cazul. În rest, văzînd și făcînd.
Omul își lua lumea cu el, spre, evident, o formă oarecare de continuitate. „Ritual faraonic”, ne-am gîndit pe dată cu toții, uriașa groapă largă din mijlocul cimitirului din Soroca ne părea o piramidă subterană, întoarsă cu vîrful spre centrul globului terestru și de dimensiuni totuși reduse din cauza unor limitări impuse de vremurile meschine pe care le trăim, cînd nu prea mai este loc de măreție și creație monumentală.
„Iată”, ne spune profesorul de arheologie Micea Babeș, „cei care în viitorul îndepărtat vor face săpături vor avea la dispoziție un eșantion reprezentativ de artefacte pe care să-și întemeieze reconstituirea.” Vrem, desigur, să credem că mîine va fi o prelungire a zilei de azi și că, în linii mari, vom fi aceiași. „Totaliter aliter”? Desigur, din simplul motiv că nimeni nu este cu adevărat capabil să-și imagineze propria dispariție.
De aici încolo, nu avem încotro și sîntem obligați să ne interesăm de părerea filosofilor. Nu avem decît de cîștigat: vom lămuri confuziile terminologice, vom pune faptele și ideile într-o lumină nouă. Pentru că faptele, domeniul unor oameni de cea mai tulburătoare specialitate, numit „neuroștiință”, ei bine, ele, faptele, nu se lasă interpretate prea ușor. Iată că „neuroscientistul” ne informează cu tonul triumfalist, fără ezitare, al unuia care deține adevărul ultim și mai are și generozitatea să ni-l aducă la cunoștință nouă, oamenilor de rînd: „Dragul meu om de rînd, tu nu ești altceva decît creierul tău. Întregul tău corp funcționează ca un complicat vehicul al substanței cerebrale, o anexă perfecționată și eficientă cu rol de a-i asigura nutriția, oxigenul, protecția și de a-l plimba prin lume”. „Și creierul? Cu el cum stă treaba?”, vei întreba tu privindu-l cu ochii mari, plin de speranța unor explicații totale. „Ah, cu creierul… pare a fi ceva mai complicat, dar, după ce noi, neuroscientiștii, am adunat rezultatele studiilor anatomice, histologice, ultrastructurale, biochimice și genomice, toate raportate la experiențele definitive ale dragilor noastre mașini de imagistică funcțională cerebrală, mecanismul s-a clarificat; explicația constă în neuroni, axoni care leagă neuronii unii de alții și molecule care trec din neuron în neuron. Prin axoni și sinapsele dintre ei, bineînțeles. Iar pe RMN-ul funcțional apar pete de diverse culori. Asta este tot. În principiu.”
Omul, cum spuneam, cînd aude de „principii” se simte obligat să deschidă cartea de filosofie. E drept, trebuie să întoarcă fața de la neuroștiințe, dar nu de tot, poate să rămînă în semiprofil, pentru că, la urma urmei, tot faptele acelea histo-genomico-imagistice le ronțăie și filosofia. Diferența este că își permite să derapeze speculativ. „Aha”, zice ea, „dacă așa stau lucrurile, dacă eu sînt creierul meu, atunci eul meu profund ar putea fi, de fapt, numai și numai un creier, eventual aflat în imersie în vîscosul lichid nutritiv dintr-un vas de laborator.” Într-o cuvă. Într-un borcan, ca gogonelele puse la murat de toamna pentru a apărea în cea mai bună formă pe masa de Crăciun. Cu notabila deosebire că eu (adică „eu = creierul meu”) ar trebui să am niște interfețe, să pot să primesc și să transmit. Să fiu conectat la „ce se află în afara borcanului” (Dumnezeu știe ce-o fi acolo, pentru că, într-un astfel de scenariu, accesul la lumea așa-zis „reală” de dincolo de pereții de sticlă îmi este interzis total și definitiv) cu o mulțime de fire care îmi asigură „intrările” senzoriale și cu o altă mulțime de fire de „ieșire” prin care eu, chipurile, interacționez cu lumea. Nu pare a fi cine știe ce șmecherie, seamănă foarte bine cu banala „realitate virtuală” de care dai astăzi pe toate drumurile, de la jocurile video la cabinetele stomatologice. Ca să nu mai vorbim că este Matrix în toată regula. „Of course”, va zice filosoful, acum se deschide vastul teritoriu a ceea ce se numește „filosofie experimentală”, de fapt o colecție de momente de meditație contrafactuală („cum ar fi dacă…”) din care pot ieși un număr însemnat de lucrări în cele mai bine cotate ISI jurnale de specialitate. Ce mană cerească pentru epistemologi și specialiști în etică de toate orientările! Ce de citări și ce ditamai indicele H se pot obține!
Dar există și gînditori temerari, care nu au pregetat să facă un pas mai departe pe linia de „naturalizare” a filosofiei. Dacă așa stau lucrurile, atunci totul seamănă teribil cu un computer. E clar, e confirmat și de specialiștii în ceea ce se numește „philosophy of mind” (ca Jerry Fodor). Și dacă creierul meu (să notăm totuși cu timiditate distincția banală între „brain” și „mind”) poate fi văzut ca un enorm calculator, atunci „eu” parcă aș fi mai degrabă „mintea” decît „creierul”, mai degrabă o construcție de software decît una de hardware. Brrr! Încurcată treabă! – ne zicem noi, deja plictisiți că sîntem nevoiți să citim probleme atît de greu de înțeles. Păi, dacă „eu” sînt în principiu (of, iarăși principiile astea!) un fel de calculator, atunci ce mă oprește să mă protejez de riscurile inerente de defectare ale mașinăriei biologice vremelnic anexate?
Tehnic vorbind, mai sînt de rezolvat cîteva probleme. Ar trebui să cunoaștem TOATE celulele neuronale, cu TOATE „rețelele de rețele” ale conexiunilor axonale dintre ele, TOATE moleculele care fac oficiul de neurotransmițători și, mai ales ÎNTREGUL set de reguli după care toate acestea funcționează. Adică să avem o abordare deterministă. Și celulele, și conexiunile sînt multe, foarte multe, dar trebuie să fie, totuși, un număr finit. Dacă așa stau lucrurile, problemele pot fi rezolvate. Iar cînd le-am rezolvat, gata! Dacă „eu”, ca un software, pot fi comprimat și stocat, autonom, separat de mașinăria corpului meu supusă precarităților biologiei, ce m-ar împiedică să mă „salvez”, ca o succesiune de 0 și 1 ce sînt, pe un memory-stick, un hard-disk extern indestructibile sau, mai degrabă, în „cloud”. Și să devin, e clar acum, nemuritor, urmînd ca din cînd în cînd să fac un „download of the mind” într-un trup nou-nouț, ca pe un laptop, un iPad sau un iPhone de ultimă generație. Telefonul cui?!
Uitate sînt busturile, piramidele și tratatele științifice (de multe ori de dimensiuni piramidale și ele) pentru că vom avea la dispoziție suprema piesă de schimb: un nou trup, cu creier cu tot, în care să ne instalăm. „Vom fi cu siguranță nemuritori, doamnelor, domnișoarelor și domnilor”, ne spune gînditorul contemporan, și asta se numește transumanism. Foarte repede vom fuziona total cu tehnologia, vom fi alții!
Ați reținut, cred, cum este cu transumanismul ăsta; ne separăm „eul” de trup, software-ul de hardware, ne comprimăm, reduși la propria noastră informație, pe un „micro-cip” ferit de nimicniciile mașinii corporale. Hm, dar parcă sună cunoscut. Adică mă separ de corpul meu, care e „accidental”, trecător, și mă reduc la ceva esențial, care este nemuritor. Și unde este ea, esența, substanța, „ousia” pusă la adăpost? În „cloud”, vezi bine! Adică… în cer?! Să mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
Cătălin Vasilescu este doctor în medicină, profesor de chirurgie la Universitatea de Medicină și Farmacie din București și șef al Clinicii de chirurgie generală la I.C. Fundeni.
