Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Reușita grefării unui organ prelevat presupune, pe lîngă tehnici chirurgicale sofisticate, și depășirea unui mare obstacol, cel al respingerii imunitare de către corp a organului transplantat. La începutul secolului XX, chirurgii au reușit să realizeze cu succes autogrefe de piele, dar au eșuat în a grefa elemente organice de la un individ la altul (alotransplant). În anul 1954 a fost înregistrat un prim succes: transplantul de rinichi între gemeni. Învingerea incompatibilității biologice a fost posibilă abia după descoperirea tratamentelor imunosupresoare, care previn respingerea organelor, iar din acel moment transplantul devine o practică medicală standardizată: rinichii (1959), inima (1967), ficatul (1972), plămînii (1981), pentru ca apoi lista „pieselor de schimb” să fie completată cu proceduri de înlocuire a unor părți ale trupului: grefa de mînă (1998), de față (2010). Astăzi, medicii se străduiesc să realizeze xenotransplantul, de la animal la om, dar cercetările se află în stadiul experimental: în anul 2022, un pacient american a supraviețuit două luni cu inima unui porc modificat genetic, dar valvele din inimă de porc sînt folosite pe scară largă ca xenogrefe la oameni.
Cu mult timp înainte de a deveni practici medicale moderne, înlocuiri de organe umane cu altele, provenind de la un alt om sau de la animale, sînt prezente în numeroase relatări mitologice și legende, constituind un adevărat imaginar al transplantului.
Indologul Wendy Doniger, discipol al lui Mircea Eliade, observa că vechi mituri hinduse și budiste vorbesc despre donarea și transplantul de organe. În Sivi Jakata (vechi text indian care relatează despre reîncarnările lui Buddha), ideea de sacrificiu necesar atingerii stării de iluminare este ilustrată cu exemplul regelui Sivi, care se arată nemulțumit de nenumăratele daruri și ofrande pe care le făcuse și se gîndește să dea mai mult, să ofere ceva ce face parte din trupul lui. Zeul Indra îi aude gîndurile și îl pune la încercare, luînd forma unui cerșetor orb, care i se înfățișează și îi cere să-i dea un ochi. Imediat un chirurg scoate ochiul și îl pune în orbita cerșetorului, care declară că începe să vadă. Bucuros, Sivi își scoate și cel de-al doilea ochi și i-l oferă în dar cerșetorului. Încîntat de sinceritatea regelui, Indra îi redă ochii. Este vorba despre motiv un al donării ochilor, urmat de reversibilitatea acțiunii, care se găsește și în alte legende și povestiri, inclusiv în folclorul european.
O povestire veche indiană, culeasă de către exploratorul francez Pierre Sonnerat (1806), relatează despre originile zeiței Mariatale, cea care răspîndește, dar și vindecă variola. Pe cînd era soția unui mare ascet, ea avea puteri asupra apelor, atîta timp cît inima îi rămînea curată, castă. Într-o zi, în timp ce lua apă dintr-un lac, vede pe suprafața acestuia reflectarea unor semizei bărbați (Gandharvas), foarte frumoși, care zburau deasupra. Fermecată, este cuprinsă de dorință, moment în care își pierde puterile și vasul de lut se dezintegrează în mîinile ei. Nu mai putea aduce apă acasă pentru că își pierduse puritatea inimii. Furios, soțul îi poruncește fiului lor să o ducă imediat la locul de execuție a criminalilor și să o decapiteze. Acesta se grăbește să îndeplinească porunca, dar apoi îi pare rău și își convinge tatăl să o readucă la viață. Fiul este trimis să-și recupereze mama și sfătuit să rostească o formulă magică atunci cînd reunește trunchiul cu capul. Din greșeală, acesta pune capul mamei sale pe corpul unei femei executate pentru crimă, provenită din categoria celor care nu făceau parte din nici o castă, considerați paria, impuri și de neatins. Reînviată, Mariatale devine impură la rîndul ei, este alungată de soț și începe să omoare oameni. Impresionați de soarta ei, zeii o liniștesc și o transformă în zeiță, dîndu-i putere asupra variolei. În sanctuarele care îi sînt dedicate, capul zeiței, considerat pur, este amplasat în interiorul templului, în timp ce trupul impur este așezat la intrare.
Legenda zeiței Mariatale a devenit sursă de inspirație pentru scriitoarea Marguerite Yourcenar, în nuvela Kali decapitată, din volumul Povestiri orientale (1938). Povestea este adaptată, Mariatale devine Kali, temuta zeiță a morții și a distrugerii. Este decapitată de zei, care regretă fapta și o readuc la viață, punînd din greșeală capul divin pe corpul impur al unei prostituate.
Un alt indolog, germanul Heinrich Zimmer, într-un eseu din 1935 (reluat în volumul Regele și cadavrul. Poveste despre biruința sufletului asupra răului, 1948), amintește strania poveste indiană a doi prieteni. Unul dintre ei se căsătorește cu o fată și, imediat după nuntă, se duc la templul zeiței Kali, împreună cu prietenul cel mai bun al soțului. În templu, soțul este cuprins de o emoție puternică și decide să se jertfească zeiței, tăindu-și capul. Prietenul intră după el și decide să-i urmeze exemplul, decapitîndu-se la rîndul lui. Soția intră în templu, îi vede morți și, deznădăjduită, vrea să se spînzure. Zeița Kali îi poruncește să se oprească, promițîndu-i că-i va readuce la viață pe cei doi. Îndemnată de zeiță, soția le pune la loc capetele, dar greșește, punînd capul prietenului pe trupul soțului și invers. În versiunea lui Zimmer, Regele este cel care decide că trupul celui care poartă capul soțului este soțul legitim.
Această legendă din eseul lui Zimmer a fost adaptată de către Thomas Mann în nuvela Capetele schimbate. O poveste indiană (1940). În versiunea lui Mann, prietenul Nanda provine dintr-o castă de jos, fiind fierar și păstor, cu un corp puternic, în timp ce soțul Shridaman este opusul lui: negustor educat, el aparține unei caste superioare, dar este mic de statură și lipsit de forță fizică. Thomas Mann deplasează semnificațiile acestui transplant încrucișat spre tensiunile și (in)compatibilitățile dintre materie și spirit, dintre minte și corp, cu atît mai mult cu cît soția are dificultăți de a decide care este acum adevăratul ei soț și fusese îndrăgostită de ambii bărbați.
În alte scrieri vechi indiene întîlnim motivul utilizării unui cap de animal pentru a „repara” un om decapitat. În corpusul vedic apare legenda lui Daksa, a cărui fiică, Sati, era căsătorită cu Shiva (zeitatea supremă). Organizînd o mare ceremonie de sacrificii, Daksa omite să îi invite pe Shiva și pe Sati. Totuși, Sati vine neinvitată și, jignită de tatăl ei, se sinucide. Drept răzbunare, Shiva îi taie capul lui Daksa și îl aruncă în foc. Zeii îi conving să îl readucă la viață, dar Shiva nu poate reconstitui capul acestuia, așa că îl înlocuiește cu capul unei capre (animal sacrificial prin excelență).
Legenda despre originile lui Ganesha – un zeu popular în mitologia și iconografia hindusă – conține un episod care a fost interpretat ca fiind o primă descriere a unui xenotransplant. Zeița Parvati, soția lui Shiva, l-ar fi creat pe Ganesha pentru a-i păzi intrarea în odaie. Ganesha nu-l lasă pe Shiva să intre și acesta, furios, îi taie capul. Aflînd că este creația zeiței Parvati, Shiva e cuprins de regrete și vrea să îl readucă la viață, dar nu mai găsește capul. Pentru a înlocui capul, pleacă la vînătoare, hotărît să ucidă prima ființă vie întîlnită, care încalcă legile divine. Astfel, găsește un elefant care dormea cu capul spre nord, fapt interzis de religia hindusă. Shiva atașează capul tăiat al elefantului de corpul lui Ganesha, după care îi dă să bea un elixir care să facă posibilă „grefa”.
Regăsim fondul imaginar al mitologiilor transplantului și în spațiul european. Istoricii medicinei invocă frecvent „miracolul piciorului negru”, atribuit Sfinților Cosma și Damian, „doctori fără arginți”. Miracolul a fost descris de către dominicanul Iacobus de Voragine în a sa Legendă de Aur (Legenda Aurea, 1265), o culegere de vieți ale sfinților. Locul unde a avut loc miracolul este Basilica Sfinților Cosma și Damian din Roma, ridicată în anul 527. Îngrijitorul bisericii avea un picior cangrenat. El are un vis în care cei doi sfinți, purtînd instrumente medicale și unguente, îi taie piciorul bolnav și îl înlocuiesc cu cel al unui „etiopian” (termen generic pentru a-i desemna pe africani) mort de curînd și înmormîntat în cimitirul din apropiere. Trezindu-se, îngrijitorul constată că durerea a dispărut și vede, cu surprindere, în locul piciorului bolnav unul de culoare neagră, perfect sănătos. Derutat, se gîndește că nu este el, ci altcineva. În cele din urmă își dă seama că a fost vindecat pe cale miraculoasă și povestește tuturor ce i s-a întîmplat. Mulțimea merge la cimitir și descoperă cadavrul etiopianului cu un picior lipsă, dar avînd alături „piesa defectă”, piciorul amputat al îngrijitorului bisericii.
Această legendă vorbește explicit despre un schimb de organe între doi indivizi. S-a spus chiar că momentul de derută al pacientului la vederea piciorului nou ar anticipa problemele ridicate de respingerea psihologică a organelor în transplantul modern. Totuși, legenda trebuie înțeleasă în contextul reprezentărilor creștine despre miracol, vindecare și mîntuire. Nu este vorba despre o procedură medicală, ci despre credința în vindecarea miraculoasă.
Într-un registru mai degrabă comic, „Cei trei doctori“ – o povestire germană culeasă de frații Grimm și publicată în anul 1815 – vorbește despre natura raporturilor dintre parte și întreg, în fond problema centrală a oricărei piese de schimb. Cei trei doctori trag la un han și, pentru a-l impresiona pe hangiu, unul din ei își taie mîna, altul își scoate ochii, iar celălalt își scoate inima, le pun apoi în dulap și se laudă că dimineața și le vor coase la loc. Peste noapte, slujnica de la han primește vizita unui soldat, iubitul ei, umblă în dulap, dar îl uită deschis și o pisică fură mîna și organele. Ca să prevină scandalul, soldatul le înlocuiește cu o mînă tăiată de la un hoț care atîrna în spînzurătoare, cu inima unui porc și cu ochii scoși ai pisicii. Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum. Cel cu inima de porc începe să rîme în pămînt, cel cu ochii de pisică vede noaptea, iar cel cu mîna hoțului nu se poate abține să fure.
Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale, Editura Humanitas, 2019.
