Dalí în România?

Dalina BĂDESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 1036 din 15 februarie – 21 februarie 2024
Foto: ARCUB
Foto: ARCUB

În 1937, Salvador Dalí este exclus din grupul suprarealiștilor, rămînînd astfel singurul suprarealist adevărat, așa cum avea să declare de nenumărate ori el însuși în deceniile ulterioare. Motivul pentru care André Breton decide să‑l îndepărteze pe Dalí nu avea de‑a face cu practica lui artistică de facto, ci mai degrabă cu o nealiniere la canonul politic al grupului, și anume la cel comunist. Dacă pictorul era sau nu fascist, așa cum susținea Breton, este o chestiune la fel de controversată ca oricare alta din biografia lui Dalí. 

Pe scurt, pentru cei care nu cunosc incidentul, de altfel definitoriu pentru amplasarea ambiguă a artistului în orice sistem de referință, Dalí l‑a pictat pe Hitler într‑o compoziție mai mare în care dintr‑un cap de telefon prins într‑un copac uscat se prelinge senzual o picătură de apă, alături de o umbrelă transparentă, boabe de fasole pe o farfurie gigantică și o siluetă de femeie victoriană care ține în mînă umbra unui pește, intitulînd scena „Dilema lui Hitler“. Pînă aici nimic ieșit din comun după standardele suprarealiștilor, problema apărînd odată cu afirmațiile artistului conform cărora îl visa deseori pe dictator așa cum un bărbat visează o femeie și, mai mult, că îl apreciază mult, fiind singurul om care ar distruge complet lumea doar pentru a se bucura de contemplarea ei de sub dărîmături, știind simultan că el și arta lui ar fi victime certe ale regimului nazist.

Revenind la acest moment din biografia lui, care coincide într‑o bună măsură cu însăși istoria artei moderne, este clar că avem de‑a face cu un mare semn de exclamare în fața tentației de a‑l privi pe Dalí unidirecțional, de a‑l reduce la simplu artist canonic, fie el pictor, sculptor, grafician sau performer, chiar dacă Dalí a fost simultan și toate acestea. Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí. 

Personalitatea lui ar putea fi redusă la cîteva declarații axiomatice. În primul rînd a fost un artist plastic complet: desenator de excepție, pictor cu o înaltă pregătire academică, sculptor remarcabil, cu modelaj expresiv și cu o înțelegere profundă a formei în spațiu, ceramist, bijutier, sticlar, tapiser și cine știe cîte altele, demonstrînd nu numai o vocație artistică definitorie, ci și o manualitate ieșită din comun, o capacitate exemplară de a materializa gîndul. Chiar dacă par variate și în multe coduri, lucrările lui Dalí fac parte din aceeași viziune, din aceeași stilistică de la un capăt la altul. Avem aici probabil cel mai ușor de înțeles aspect din opera lui, și anume curentul din care face parte, care, oricît ar părea de paradoxal, este academismul. Sigur, avem de‑a face cu un academism tîrziu, manierist, în care sintaxa este dată peste cap, exacerbîndu‑se fractura codurilor, în care visul automatist și paranoia cultivată sînt legile generatoare ale universului, dar în care totuși se păstrează impecabil iluzia lumii create, posibile, aproape tangibil redată pe suprafața pînzei.

În al doilea rînd, și poate că de fapt aici ar trebui să‑l căutăm pe artist, Dalí a fost un povestitor desăvîrșit. Atît în tipul de narațiuni pe care le propune aproape fără excepție în lucrările sale, indiferent de mediul folosit, dar mai ales în scris, în jurnale, interviuri sau în adnotările sale publicate de‑a lungul vieții. În scris luăm contact cu expresivitatea pură, cu capacitatea lui de a fabula halucinat, dar credibil, convingător pînă la instaurarea unei noi realități care transcende limitele cărții. Dalí intră în tradiția marilor scriitori spanioli, cei care imaginează scenarii perfect credibile, în care răstoarnă complet legiile lumii diurne doar pentru a revela adevărata noastră natură, o suprarealitate în care noile forțe ordonatoare sînt magia, arhetipul, ilogicul și subconștientul. Aici nu există morală, căci nu există limite. Dalí reușește să amestece cele două planuri de existență, să le facă să se întrepătrundă, visul devenind unul fondator și permanent. Astfel, Dalí povestitorul își reconstruiește lumea dimprejur în sensul halucinației proprii, punîndu‑se pe el însuși în centru și devenind simultan narator și personaj. Din această perspectivă, Salvador Dalí este pe departe cel mai eficient și credibil artist de performance din istoria artei, întreaga lui viață fiind regizată conform scenariului propus. 

Ajungem în sfîrșit și la cea de‑a treia și ultima definiție a lui Dalí: un mare farsor și un manipulator la scară largă. Iar asta nu o zic eu, ci însuși artistul, definitiv și apăsat, care doar printr‑o lectură eronată ar putea fi suspectat de autoironie, căci nicicînd Dalí nu a schițat vreun zîmbet sau vreo tresărire în colțul ochilor cînd a făcut astfel de afirmații. De la „Avida Dollars“, o anagramă a numelui său, pe care Dalí a transformat‑o într‑una dintre bijuteriile pe care le vindea la prețuri exorbitante, pînă la variile produse de design, de la porțelanuri la corpuri de mobilier, toate aveau ca destinație o piață clară, dispusă să plătească imediat pentru o lucrare a superstarului, chiar și dacă aceasta nu era unică, ci produsă la scară industrială. Dalí a înțeles încă de la început care este direcția pe care o urmărește cu lucrările lui, anume una populară, cu destinatari multipli, iar nu una nișată, hiper‑intelectuală și închisă în cercurile strîmte ale artei contemporane. Viziunea lui paranoică expansionistă, pe care și‑a cultivat‑o cu mare generozitate, a ajutat cu siguranță la construcția imperiului dalínian, care cuprinde un număr halucinant de piese, mii de tablouri, grafică, sculptură, artă decorativă, fotografii și filme, toate avîndu‑l în centru pe el, pe marele manipu-lator. George Orwell îl socotea pe Dalí un personaj contradictoriu, un om josnic de o moralitate infectă, dar și un mare artist, de cincizeci de ori mai talentat decît oricare dintre contemporanii săi. 

Iar cu această ultimă parte a paradigmei dalíniene, cea care coboară arta pînă la cel mai de jos nivel de înțelegere al consumatorului, căci acesta este privitorul care trebuie să fie convins să cumpere cu tot dinadinsul, flatînd gustul publicului doar pentru a se face atractiv, începem și analiza artei noastre, cea românească, aflată în siajul titanului Dalí, cel care‑și fagocitează propria‑i progenitură. Aici avem cea mai numeroasă, dar și cea mai neinteresantă parte a vizualului plastic cotidian, și anume tonele de kitsch‑uri care mobilează inacceptabil de mulți pereți, de la cei improvizați ai talciocurilor pînă la cei mai de seamă din casele de obicei ale proaspăt îmbogățiților. Povești leșinate cu simbolistici francmasonice de crîșmă, în care nuduri cu anatomii generatoare de coșmaruri, animale cu picioare prea lungi și prea subțiri, nelipsita tablă de șah și obligatoriu cîte un ceas, scurs sau de mînă, stau invariabil în rame opulente, bogat decorate în masa de plastic mimînd foița de aur. Le știm, sînt pretutindeni și putem să‑l blamăm pe Dalí, chiar dacă nu în totalitate, dar oricum în mare parte, pentru deschiderea cutiei Pandorei către aceste imagini ușuratice, flatante pentru idioți și inculți.

A doua categorie, cea care iese într‑o măsură mai mare sau mai mică din prima, este cea a pictorilor profesioniști care știu să deseneze un racursi corect și uneori reușesc chiar și să mimeze originalitatea, rămînînd însă în stereotipurile suprarealismului de pension. Iar aici avem nume sonore, de obicei cu succes major de piață, precum Sabin Bălașa, Nicolae Maniu, George Mazilu, Ștefan Câlția și epigonii lui direcți, Iurie Matei și o pleiadă întreagă de pictori basarabeni cu școală serioasă figurativă, dar cu o prea mare poftă de povestit. 

Avem și o categorie de trecere către cei pe care îi consider ca fiind adevărații dalínieni din cultura noastră, dar pînă la ei rămînem la intermediari. Aceștia sînt și nu sînt în siajul lui Dalí, căci ei practică suprarealismul așa cum era el istoric, înainte de excluderea lui Dalí din grup, adică un melanj de oniric, simbolism, noua obiectivitate și DADA. Este greu, dacă nu chiar imposibil să susții paternitatea în cazul lor ca fiind univocă Dalí, sau chiar și că aceștia și‑ar fi asumat referentul în mod conștient. Nu știu dacă Semproniu Iclozan, cel puțin în prima lui perioadă, după absolvirea facultății la clasa lui Corneliu Baba, construiește acele peisaje și portrete stranii, onirice, avîndu‑l pe Dalí în minte, chiar dacă ulterior influența acestuia devine de necontestat. Florin Niculiu, cu fragmentele lui de lume geometrică ce levitează aparent haotic prin peisaje încărcate de o atmosferă tensionată și stranie, este suprarealist în sensul construcției unei alter‑realități străbătute de fior metafizic, dar, din nou, nu‑l regăsim deloc pe Dalí pîndind în atelierul artistului, mereu gata să adauge cîte o cîrjă sau vreun fluturaș. Iar aici lista poate continua destul, căci spiritul artei românești are ceva din atmosfera suprarealismului occidental, dar care probabil că în cazul nostru ține de specificul răsăritean, mai mult metafizic și simbolisto‑bizantin.

În schimb, ultima categorie, cea a artiștilor care se regăsesc cu adevărat în Dalí, în spirit și uneori, rar însă, și în expresie, este una cu totul specială și aparent complet imprevizibilă. Aici îi avem de Andrei Cădere, pe Mihai Olos, pe Nichita Stănescu și pe o bună parte a boemei bucureștene din anii ’70 adunată la mesele din Singapore (Teodor Pâcă, Florin Pucă, Ahoe, Leonid Dimov, György Mihail etc.) și, nu în ultimul rînd, pe Miki Trifan. Ceea ce îi unește pe toți este propria lor natură histrionică, paranoică, felul în care își construiesc personajul care devine la un moment dat inseparabil de natura lor primară. Mijloacele lor de expresie sînt variate, iar cu excepția lui Andrei Cădere, care are la un moment dat un soi de construcție a spațiului oarecum academistă și stranie în pictura lui de început, și a lui Miki Trifan care lucrează în spiritul DADA, ceilalți nu au nici o legătură evidentă cu suprarealismul, darmite cu Dalí! 

Însă toți devin personaje consistente în sistemul de referință pe care îl impune în istoria artei și a culturii Salvador Dalí, operînd în logică proprie, sfidînd normele sociale, profitînd de confuzia pe care o generează în jur pentru a‑și impune propria realitate. De la insinuarea forțată a bastoanelor lui Cădere în marile expoziții pariziene, cu care semnează actul de naștere al artei conceptuale, la scenariile pe care Nichita Stănescu le punea în practică pentru alimentarea imaginii sale dintr‑o lume paralelă, la ritualurile mistico‑dacice pe care Olos le imagina prin minele României golind Trezoreria Statului de aur și ajungînd în prezent la performance‑urile lui Mihail Trifan, care recompun ludic realitatea decăzută din jur, în fond nefiind altceva decît o prelungire naturală a personajului pe care și l‑a creat, toate și toți își au locul involuntar în lumea lui Dalí, acești mari artiști fiind nu doar simple marionete manipulate de dincolo de timp de presiunea unui antecedent cultural, ci cetățeni cu drepturi depline.

Dalina Bădescu este pictor, istoric și critic de artă, vicepreședinte al Asociației Experților și Evaluatorilor de Artă din România.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg
p 13 jpg

Adevarul.ro

image
Cât de mult ne influențează emoțiile destinul. Psiholog: „Cine le stăpânește, își controlează cu adevărat viața”
Nu punem mare preț pe forța emoțiilor, considerând că, de fapt, gândurile și programele mentale sunt cele care ne controlează destinul. Acest lucru este adevărat doar într-o anumită măsură, pentru că stările pe care le experimentăm zilnic au un rol determinant în viața personală și profesională.
image
Cel mai mare inamic al speciei umane. Are numai 6 mm, dar ucide anual aproape un milion de oameni
Cel mai mare inamic al umanității este de fapt o insectă banală, pe care o întâlnim inclusiv în România. Țânțarul este responsabil de moartea a 830.000 de oameni anual, iar specialiștii consideră că această insectă prin efectele produse a schimbat efectiv istoria umanității.
image
Tânăra care a făcut un scop în viață din a-i ajuta pe alții. Bistro-ul ei social, loc de întâlnire al celor ce vor să ajute
Când dorința de a face bine întâlnește inteligența umană, iese un bistro social. O tânără din Baia Mare a pus bazele unei astfel de afaceri tocmai din dorința de a face bine. Despre inteligența ei ne-a convins în momentul în care a început să vorbească despre această afacere, făcută pentru a ajuta

HIstoria.ro

image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.
image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor. 

image
A știut Churchill despre intenția germanilor de a bombarda orașul Coventry?
Datorită decriptărilor Enigma, aparent, Churchill a aflat că germanii pregăteau un raid aerian asupra orașului Coventry. Cu toate acestea, nu a ordonat evacuarea orașului și nici nu a suplimentat mijloacele de apărare antiaeriană.