Montaje despre un mare prozator
O zi oarecare de vară bucureșteană. În Piața Victoriei, un băiețel, cu părinții săi. Cel mai probabil, merg în parc. Tînăra familie se intersectează cu un cuplu elegant. Soții Marga și Eugen Barbu, în plimbare. Prozatorul poartă ochelari de soare. Actrița îi zîmbește băiețelului. Un zîmbet schițează în aceeași direcție și companionul ei. Se întîmpla prin 1991-1992. Destinatarul surîsurilor nu-și amintește întîlnirea din Piața Victoriei, care i-a fost istorisită peste ani, cînd se va mai apropia o dată de scriitor, acum pe cale livrescă, prin romanul Groapa (1957). Îl mișcase scena în care unul dintre copiii amărîți ai mahalalei Cuțarida își lasă ghetele afară peste noapte, ca să i le umple cu jucării „moșul ăla care dă pe la alții, de e și-n cartea de citire”. În zori, după un somn fărîmițat, se repede la încălțări. „Nu venise moșul ăl bun. Trecuse cîinele și se ușurase pe șireturi”.
Sedus de această proză care îi dezvăluise un argou spectacular, departe de cel popularizat de băieții de cartier și de galeriile de fotbal de la întretăierea mileniilor, va deschide Princepele (1969). Secvențele inaugurale păreau să continue Groapa. Un ciumat dă buzna într-o biserică în toiul liturghiei și își arată semnele supurante ale bolii, gonind mulțimea. Văzduhul e cotropit de un alai funest de lepidoptere, „o nuntire de fluturi, parcă neclintiți, duși de o secretă mișcare spre fîntînile Princepelui”. La curtea acestuia descinde messerul Ottaviano, chiromant și cabalist, un incantatore, expert în maleficii. Cititorul nostru pătrunsese într-un alt univers. Unul ezoteric, în care rătăcea nedumerit. Va părăsi în curînd lectura. Îl descumpănise și limbajul bizar, cu iz de letopiseț.
Culmea, îi rămăseseră străine pe atunci cărțile fotbalistice ale aceluiași scriitor, care l-ar fi ispitit neîndoielnic înaintea Gropii. Le va descoperi mai tîrziu. Între timp se întorsese la Princepele, deslușise rafinata parabolă de factură „obsedantistă”, cucerindu-l stranietatea arhaizantă a lexicului care la altă vîrstă îl intrigase. Recunoscuse și modelele unor personaje. Aflase totodată că Eugen Barbu, pe care îl socotea un scriitor important, nu se bucura în „lumea bună” de o prețuire analogă. Pricini de aversiune erau berechet. Dar gîndea că păcatele nu puteau macula partea durabilă a operei.
De la Princepele trecuse la Săptămîna nebunilor (1981). Spunea că între aceste romane e o distanță ca între Sinaia și Bușteni. Nu în Valea Prahovei, unde autorul își amenajase o casă de vacanță, ci în atmosfera fanariotismului crepuscular, cu extensii mediteraneene în Săptămîna nebunilor, pe tărîmurile Veneției decadente. Princepele s-a cristalizat din planul romanului cu orizonturi carnavalești, pe care prozatorul îl meșteșugise în anii 1960 și la care va reveni peste mai bine de un deceniu. Cele două romane se aseamănă și stilistic, prin descriptivismul baroc.
Învecinase pe același raft din bibliotecă volumele lui Eugen Barbu cu cele ale lui Marin Preda. În aliniamentul „canonic” nu încăpuseră și cărțile lui Petru Dumitriu, ca să-i așeze laolaltă pe cei trei mari prozatori despărțiți, în viață, de geografii sau rivalități ireconciliabile. Petru Dumitriu, născut tot în 1924, a sprijinit debutul lui Eugen Barbu. Autorul Gropii îi va consacra, după plecarea în Occident, portrete caustice. Numeroși alți confrați, din generații diferite, au cunoscut dispozițiile sale malițioase, în diatribe mai mult sau mai puțin nocive. Unele depășind marjele pamfletului.
Cîndva, la cenaclul „N. Labiș”, care funcționa pe lîngă revista Luceafărul, sub conducerea lui Eugen Barbu, tineri ai promoției șaizeciste cunoscuseră și solidaritatea prozatorului. Iar în paginile hebdomadarului diriguit de același romancier între 1962 și 1968, de la un punct semnau frecvent, ca o consecință a liberalizărilor premergătoare și ulterioare Congresului al IX-lea, scriitori care fuseseră vreme îndelungată ostracizați.
Mînat de curiozitate, cititorul nostru a parcurs și titlurile de jos ale prozatorului devenit în 1974 membru corespondent al Academiei. Șoseaua Nordului (1959) nu-i displăcuse flagrant. Dincolo de acțiunile conspirative ale ilegaliștilor care puneau la cale insurgența antifascistă, romanul are pasaje viguroase. Îl regăsise aici pe Împăratul Griviței, memorabilul Gică Hau-Hau din „Ziua unui pierde-vară” și din alte nuvele ale ciclului Calea Negustorilor, vagabondul vînzător de ziare care terifia comercianții cu imprecația „Ai să mori, ai să mori!”. În Șoseaua Nordului, personajul picaresc piere sub urgia bombardamentelor din primăvara anului 1944. Cumplite sînt tortúrile îndurate de alt protagonist în beciurile Siguranței. Imobilizat în sacul denumit „cămașa lui Hristos”, acestuia îi sfîrtecă trupul o pisică sălbăticită, sub loviturile cerberilor. De altfel, unele proze ale lui Barbu sînt traversate de cruzimi atroce.
Cu ipostaza de proscris a romancierului s-a confruntat devreme, ca proaspăt licean. Într-o lucrare pregătită pentru un simpozion, citase cîteva rînduri din Facerea lumii (1964). Ceva despre fiorul resimțit într-un lăcaș de cult de o persoană nereligioasă. Profesorul care îi conspectase textul i-a recomandat să abandoneze referința, pentru că Eugen Barbu era un scriitor compromis. Nu a priceput prea bine argumentele cu care i-a fost întîmpinată deruta. Și a ignorat îndemnul. Adolescent fiind, îl stăpînea o teribilă voluptate a frondei, de care, spre ghinionul lui, nu se va lecui de tot niciodată. Nefasta reputație a romancierului îl izbise și prin unele gazete. Și în facultate constatase o atitudine similară față de scriitor, nomen odiosum pentru mulți.
Poate dintr-un remanent spirit iconolast, luase în calcul ca în lucrarea de licență să trateze opera lui Barbu. Îl tenta o analiză despre ce rezistă estetic în romane tarate ca Șoseaua Nordului, Facerea lumii, Incognito, Unsprezece. Spre această temă „eretică” fusese impulsionat și de unele observații ale criticului Dumitru Micu. De pildă: „În ceea ce are izbutit (creația portretistică și de ambianțe, cea aristocrată în special, căreia aparține Manicatide), Facerea lumiiamintește de Scrinul negru”. Același istoric literar despre controversata tetralogie Incognito: „Eliminînd din uriașul «cineroman» tot ce e balast și tot ce contrariază simțul estetic, corectînd mental erorile de informație, rămîn, negreșit, nu puține pagini izbutite, îndeosebi cele de frescă”.
Împărtășindu-i cuiva subiectul pe care îl tatona, fusese călăuzit spre un coordonator. Acesta îi replicase că nu prezintă nici un interes ce s-ar salva din pomenitele scrieri. I-a propus în schimb două teme în marginea romanelor enumerate. Cu toate cuvintele-cheie corespunzătoare în generice. Îndrumătorul îi oferise deplină autonomie, încurajîndu-i tacit afirmarea ideilor inițiale. Doar că într-o structură laborioasă. De aceea va păstra ca pe un soi de complicitate respectiva colaborare.
O altă zi oarecare de vară bucureșteană. Cel căruia îi zîmbise cîndva Eugen Barbu își susține teza de licență. Avea motive să zîmbească în sinea sa.
Operă & repere
Eugen Barbu a scris enorm. Bibliografia sa mai cuprinde jurnale de creație, memoriale de călătorie, piese de teatru, poezie, critică literară, scenarii de film. Abundentă este și publicistica, în care a abordat genuri multiple, de la reportaj la pamflet și cronică de teatru și de sport (o selecție a textelor din ultima categorie ar fi, în opinia subsemnatului, revelatoare). Merită menționate aici interviurile cu Truman Capote, Kenneth Rexroth sau Stanley Kunitz, reunite în Foamea de spațiu: note de drum (1969). Dar superlativele sînt Groapa, Princepele, Săptămîna nebunilor și unele nuvele.
Într-un comentariu despre Princepele, Perpessicius prevedea acestui roman – pe care îl considera „o carte excepțională”, „o mare creație literară” – rodnice prospectări academice: „Nimic nu mă oprește să mă gîndesc la timpul cînd viitoare teze de doctorat vor studia, cu mult folos, varietatea vocabularului din Princepele. Va fi încă o dovadă a originalității romanului”. Devotatul eminescolog se înșelase; nu originalitatea operei lui Eugen Barbu va reține atenția unor exegeți, ci mai cu seamă laturile ei „vinovate”, de la intemperanțele publicistice la conformismele ideologice și situațiile litigioase de care a fost legat numele prozatorului. O excepție remarcabilă este studiul monografic al cercetătorului Andrei Milca, Fețele lui Ianus și măștile scriitorului. Eugen Barbu: viața și opera (2013), lucrare doctorală la origine, care nu a beneficiat de receptarea cuvenită. Străbătută și de accente polemice, cartea are valența unui manifest: „A sosit momentul să ne amintim și de Eugen Barbu autorul de valoare, nu doar de Eugen Barbu «plagiatorul» dezagreabil. Este o etichetă cumulardă de rele prea veche, aplicată de atîta vreme, și, ca orice rană din trecut, ar cam trebui să se vindece într-un prezent pe care ni-l dorim mai tolerant”.
„Roman istoric, cu subtext alegoric, Princepele e, împreună cu Groapa, unul din stîlpii de susținere a literaturii lui Eugen Barbu. Săptămîna nebunilor e un fel de completare a lui”, aprecia Dumitru Micu. Aș substitui însă Princepele cu Săptămîna nebunilor; rocadă justificată de faptul că primul titlu derivă din cel secund. Opera lui Eugen Barbu are, așadar, două repere majore, precum statele cu două capitale. Un punct de vedere temerar avansează Pompiliu Marcea referindu-se la O istorie polemică și antologică a literaturii române de la origini pînă în prezent: poezia română contemporană (1975), în care, fără a-i oculta defectele, identifică, „alături de cele trei mari romane, o capodoperă”, „cea mai bună «critique de maître» (critică a creatorilor) ce s-a scris la noi în ultimele decenii, înrudită cu Portrete lirice (1936) de Ion Pillat și Studii și portrete literare (1963) de Al. A. Philippide, superioară însă ca expresie și talent portretistic”.
Poate cea mai pregnantă caracterizare a lui Eugen Barbu i se datorează poetului pe a cărui piatră funerară e inscripționat epitaful „El a iubit valorile”. Deși prozatorul îl injuriase în două pamflete de pomină în epocă, răspîndite în samizdat, încondeindu-l sarcastic și cu alte ocazii, poetul, participant fidel la Cenaclul „N. Labiș”, a admirat întotdeauna literatura confratelui său. Cînd magistrul de odinioară împlinea 60 de ani, i-a dedicat o epistolă versificată, din care se desprinde următoarea efigie oximoronică: „Ești Munte, pe Groapa din propria fire”.
Întrebat, cu prilejul aceleiași aniversări, ce îi pretinde unui critic literar, Eugen Barbu reformula clasicul principiu al obiectivității sădit la 1840 de M. Kogălniceanu: „Onestitate. Cinstea de a nu confunda omul detestabil, poate, cu opera care poate fi magnifică”.
Într-un interviu mai vechi, de dinaintea lansării Princepelui, romancierul declara, pe urmele celui pe care îl idolatriza drept „divinul critic”: „Cer să fiu respectat, nu bagatelizat. Glumele, insinuările, batjocura ieftină nu mă vor face mai mic sau mai mare, nici pe mine, nici pe alții. Timpul, iată cine hotărăște valoarea literară. Să avem deci răbdare”. Avem?
P.S. Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
Alexandru Dumitriu este critic literar și referent de specialitate la MNLR din București.
