„Rezistența acerbă a tuturor partidelor de a se popula cu membri educați: cea mai nocivă formă de fanatism românesc” interviu cu jurnalistul Cătălin PRISACARIU, cofondator Defapt.ro

Credeți că, în vremurile pe care le trăim, mințile oamenilor sînt mai înfierbîntate decît în alte perioade?

Planeta e sigur mai înfierbîntată decît în alte perioade, și nu numai la propriu. Inclusiv această încălzire globală este atît de disputată încît înfierbîntă creiere, inimi și alte organe. Totul e mai fierbinte: mașinăriile, bateriile, serverele, smartphone-urile.

Aș zice că vremurile cu totul sînt supt vremi, cum spunea cronicarul offline, și trăim cu toții sub imperiul unui general efect de seră: meteorologic, sociologic, psihologic, psihopatologic. Exact ca într-o seră, e suficientă o rază de soare ca să ne crească brusc temperatura, nu ne mai putem regla termic cu ajutorul elementelor, sub cerul liber. Sigur, e o seră colorată, un soi de Truman Show în care nu știi dacă la butoane mai e vreun om în carne și oase sau vreo facțiune AI care s-a deconectat de la programatorii umani.

De la dreapta la stînga, care sînt formele de fanatism care au cei mai mulți adepți?

Asta e o întrebare care are foarte multe variabile: locul, perioada, online, offline, vîrsta, educația și tot așa.

Undeva la țară în România, mai departe de un mare oraș, fanatism trebuie să fie să nu faci nuntă mare, să nu pomenești morții sau să vrei să îngropi în cimitirul ortodox un decedat penticostal. În cazul din urmă (real, de altfel, s-a întîmplat într-o comună din Suceava recent), s-a răspuns cu un fanatism tradițional: un preot ortodox s-a întins pe pămînt în fața intrării în cimitir și a blocat accesul cortegiului funerar pînă a fost ridicat de polițiști.

Sînt fanatici (de stînga, se pare) care militează pentru toalete publice pentru toate genurile (nu mai vorbim de mult doar de două, nu?) și fanatici (de dreapta, se pare) care vor să poarte la cingătoare o armă de foc cînd se duc să-și facă nevoile.

Aș zice, deci, că formele de fanatism cu cei mai mulți adepți sînt cele care influențează esențial o comunitate mai mică sau mai mare, indiferent de plasarea la stînga sau la dreapta.

Adesea, ne este greu să distingem anumiți jurnaliști sau mass-media de susținătorii unor partide politice sau ideologii. Aceștia dau impresia că duc „lupta cea dreaptă”. Nu pot să nu fac referire la numele site-ul dumneavoastră și să vă întreb: verva oratoriei a ajuns să cîntărească mai greu decît o fac faptele?

Întotdeauna un discurs meșteșugit a avut mai mult succes, cel puțin pe termen scurt și mediu, decît descrierea seacă a unor fapte.

Iar azi e și foarte ușor să îți alegi publicul, instrumentele online de profilare demografică îți arată cu destul de mare acuratețe în timp real cine sînt cei care prizează un anumit discurs. Mai mult, poți alege să fii promovat (tot online, desigur) în special în anumite zone de public. 

Și, cum audiența se traduce în venituri, ecuația pare simplă: discursul care atrage cel mai consistent public produce și cele mai generoase bugete.

Reversul, totuși, este unul (fie și vag) optimist: spre deosebire de vremuri nu foarte îndepărtate, cînd un regim autocratic putea controla integral informația publică, azi este imposibil ca vreo putere statală să mai facă asta, Internetul a ridicat la putere actori privați care controlează informația. Dar nici ei nu o pot face total, așa că faptele, relatate „curat”, sînt încă în joc.

Vorbind despre fanatism politic, pe scena politicii europene au urcat partidele de extremă dreapta. Avem însă și exemple de fanatism politic de extremă stînga, mai trecute cu vederea?

Unii ar spune că cel mai bun exemplu de fanatism de stînga este chiar actuala conducere a Comisiei Europene și v-ar da exemplu pactul Green Deal, cu toate efectele asupra industriei europene (de la agricultură la domeniul auto).

Alții (sau poate aceiași) s-ar referi și la unii guvernatori de state americane și la deciziile acestora referitoare la politica schimbării sexului în adolescență, migranți și/sau toleranța față de criminalitatea mică, dar din ce în ce mai extinsă în unele mari orașe americane.

Evident, nu avem de-a face cu un fanatism de stînga la vîrful Comisiei, deși unele măsuri economice bazate pe un anume tip de ecologism pot și trebuie puse în discuție.

Dar este cu siguranță vorba de un anume tip de extremism de stînga chiar la conducerea unor state americane, cu efecte din ce în ce mai vizibile.

În Germania, candidatul cel mai bine cotat pentru europarlamentare al AfD, partid de extremă dreapta, este un susținător al Chinei. Extremele se atrag?

Aici aș spune că este vorba mai degrabă de principiul clasic „Dușmanul dușmanului meu este prietenul meu”. Unde „prietenia” înseamnă și resurse financiare. De altfel, o rețetă executată cu succes de Rusia, care finanțează generos extremiști de dreapta din toată Europa. Iar China recuperează serios în ultimele două decenii și la capitolul acesta, al încercărilor de a penetra structuri politice europene (multe partide extremiste europene au trecut pragul electoral, au devenit partide parlamentare, unele au chiar miniștri și secretari de stat).

Și ar mai fi un motiv de apropiere: China este o autocrație, iar visul extremiștilor (nu numai de dreapta) este să conducă autocratic. Așadar, o potrivire perfectă.

Ce forme de fanatism bîntuie România? (Și cît sînt ele de puternice?)

Cu referire directă la societate în ansamblu, cred că România nu este mai fanatică sau mai puțin fanatică decît țările europene. Avem și noi diverși fanatici de stînga (mai puțini, ce-i drept, decît în vestul Europei), de dreapta (aici sînt ceva mai mulți, au și partide), religioși etc.

Dar cred că forma cea mai gravă de fanatism românesc este cel al clasei politice, care refuză cu fanatism să se racordeze la modele mai competente. În acest moment, cred că doar în Rusia se mai poate întîlni modelul fanariot politic românesc: totul contra peșcheș, dublat de control securistic. Te îngrozești dacă te uiți la fotografii cu membrii partidelor, mulți par mardeiași cu școală puțină sau, în cel mai bun caz, șmecherași buni de gură și unși cu toate alifiile care abia au trecut printr-o facultate privată fără să treacă pe la cursuri.

Rezistența acerbă a tuturor partidelor de a se popula cu membri educați, cu competențe clare, cu idei argumentate este cea mai nocivă formă de fanatism românesc.

Multe forme de fanatism sînt vehiculate prin social media. Sînt ele preluate din mass-media sau viceversa?

Diferența dintre social media și mass-media (în sens tradițional) a devenit din ce în ce mai subțire. Există multe publicații online care au nivel de postări de Facebook, în cel mai bun caz, multe dintre ele nu sînt asumate de nimeni, semnăturile (atunci cînd există) de pe articole sînt niște pseudonime.

Nu de puține ori, publicațiile din „mass-media” chiar preiau postări din social media ca atare, fără vreo contextualizare.

Iar la așa-numitele televiziuni de știri, mai ales în șezătorile numite fraudulos „talk-show-uri”, personaje extremiste sînt nu doar tolerate, ci cultivate, invitate des, stimulate să se exprime cît mai pe larg.

Între social media și mass-media este un flux continuu, în ambele sensuri, de informație, iar rigorile jurnalistice suferă masiv în multe astfel de situații.

Există azi un discurs al fricii promovat de mass-media?

Aș spune că societatea, ca întreg, promovează un discurs al fricii: fanaticii ne spun că trebuie să ne fie frică de autorități (care sînt invariabil represive într-un fel sau altul), guvernele ne spun că trebuie să ne fie frică de fanatici (care sînt invariabil agresivi și, de multe ori, fac jocul altor guverne).

Iar totul se transmite viral în social media și în mass-media. Pentru că, încă o dată: din punct de vedere al mediului de transmitere a mesajelor, care este diferența între o postare în social media a unui influencer și o postare în social mediaa unei publicații jurnalistice? Nici una.

Vorbesc de influencer pentru că acesta, cel mai probabil, are și audiență, uneori chiar mai mare decît a unor publicații jurnalistice. Dar, dacă lăsăm criteriul audienței la o parte, în social media toți sîntem la fel: niște postaci. Mai mici sau mari.

Este fanatismul unora o „vacă de muls” pentru presă?

Extrem(ism)ele au fost întotdeauna subiecte bune de presă, nu s-a schimbat nimic fundamental din acest punct de vedere odată cu inventarea Internetului și, mai apoi, a social media.

Doar că totul a trecut pe steroizi: dacă altădată cumpărai un ziar și-l citeai la cafea, într-o pauză, în tramvai, foșnind hîrtia între degete, acum ești conectat tot timpul la smartphone, unde ai acces oricînd la informații care vin din foarte multe surse: colegi de școală, „friends” de pe Facebook, site-uri mai mult sau mai puțin riguroase, mass-media, influencer-i, politicieni etc. etc. etc.

În tot acest Babel online, algoritmii din social media vor scoate în față acele subiecte care incită, polarizează, enervează, șochează. Deci care produc audiență și bani.

Dacă, așadar, fanatismul produce audiență, va fi „muls” cu siguranță.

Presa bazată pe fapte poate răcori o minte înfierbîntată?

Și adevărul ne va face liberi, desigur. 

Cîteva contra-întrebări: care presă? care fapte? care minți înfierbîntate?

Presa se subțiază accelerat în multe locuri din lume sau se transformă și nu neapărat în fabrici de fact-checking, ci în fabrici de produs conținut vandabil unui public cu smartphone-ul în venă.

Faptele sînt, adesori, prea multe pentru a fi descrise după rigori jurnalistice. Pur și simplu nu există suficienți jurnaliști pentru asta. Astfel, faptele sînt relatate parțial, de multe ori.

Iar „mințile înfierbîntate” (dacă nu toate, multe dintre ele) ar face implozie dacă s-ar trezi sub un duș rece factual. Așa că nu riscă.

Dar, da, pentru așa-numită „majoritate tăcută”, presa de tip fact-checking contează. Dar trebuie să înceapă să ducă bătălii adevărate pe... TikTok, unde se află viitorul.

interviu realizat de Stela GIURGEANU