Gala

Sever VOINESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 1036 din 15 februarie – 21 februarie 2024
Foto: ARCUB
Foto: ARCUB

Î

n 1982, anul în care a murit Gala, Dalí a pictat un tablou intitulat Los tres enigmas gloriosos de Gala (Cele trei enigme glorioase ale Galei). Trei fragmente de fețe sculptate identice, culcate pe‑o parte, se îndepărtează într‑o perspectivă deșertică. Într‑o versiune a acestui tablou (cea aflată la Muzeul din Figueras), în plan apropiat, o siluetă feminină, acoperită de ceva ce ar putea fi un lințoliu, citește ceva, iar un gînditor prelungit de o umbră „marca suprarealistă“ stă singuratic, în plan îndepărtat. În alta (cea de la Muzeul Reina Sofía din Madrid), cele două personaje lipsesc. Diferența, de fapt, este de adîncime a tristeții. Lucrarea e cu totul enigmatică, într‑adevăr. Însă, în ambele versiuni, simți un Dalí îndurerat și împuținat. Imaginația lui debordantă, cromatica lui de un ambitus fantastic, încrederea formidabilă în sine aproape că nu mai există. Murind, Gala pare că i le luase, enigmatic, pe toate. Înseamnă asta că ea i le și conferise?

S‑a născut la Kazan, în 1894, într‑o familie de intelectuali și o chema -Elena Ivanovna Diakonova, dar se prezenta tuturor drept Gala pentru că mama ei a alintat‑o mereu spunîndu‑i Galina sau Galușka. În 1912 a fost trimisă într‑un sanatoriu elvețian, lîngă Davos, să se trateze de tuberculoză. Atunci l‑a întîlnit de Paul Éluard. Aveau, amîndoi, 17 ani. S‑au îndrăgostit. A revenit în Rusia, dar nu mai putea fără el. În 1916, a călătorit printr‑o Europă care era un imens teatru de război ca să se reunească. În 1917 s‑au căsătorit și un an mai tîrziu s‑a născut Cécile, fiica lor. Intrarea Galei în grupul suprarealiștilor parizieni a semănat cu un fel de uragan într‑un mediu care era, oricum, furtunos. I‑a fascinat pe toți și s‑a iubit cu cei mai mulți dintre ei. Nimic mai străin Galei decît monogamia! Între 1924 și 1927, Gala a organizat cu mînă forte un ménage à trois – ea, Éluard și Max Ernst – despre care știa toată lumea, căci protagoniștii nu se fereau deloc. N‑a trecut mult, și Breton, „sacerdotul“ suprarealismului, a ajuns s‑o deteste pentru rolul ei nefast din interiorul grupului.

 În august 1929, Gala și Éluard merg să‑l viziteze pe Dalí la  Cadaqués. Maestrul catalan își va aminti mereu: „Într‑o dimineață, o mașină a oprit în fața casei noastre. Era poetul suprarealist -Paul Éluard, alături de soția sa. Erau obosiți după o călătorie lungă, veniseră din Elveția, unde îl vizitaseră pe Réne Crevel. [...] Soția lui Éluard, Gala, mi‑a părut că avea o figură foarte inteligentă, dar părea a avea o dispoziție proastă și mai degrabă supărată că se afla acolo. La ora cinci, tot micul nostru grup de suprarealiști s‑a dus să viziteze familia Éluard. Am băut la umbra platanilor. [...] În acea seară, în timpul plimbării, am vorbit cu Gala despre chestiuni intelectuale și ea a fost imediat surprinsă de rigoarea de care dădeam dovadă pe tărîmul ideilor. [...] Am însoțit familia Éluard înapoi, la hotelul Miramar, și am convenit să ne întîlnim, cu toții, pe plaja din fața casei noastre a doua zi, la ora unsprezece, și să mergem să înotăm. [...]“. În dimineața următoare, cînd „ora unsprezece a răsunat din clopotnița din Cadaqués“, Dalí, așa cum va scrie în autobiografia sa, era gata să primească iluminarea „geniului său Gala Gradiva, Elena din Troia, Sfînta Elena, Gala Galatea Placida“. „M‑am apropiat de fereastră“, scria Dalí. „Ea era deja acolo. Gala, soția lui Éluard. Era ea! Galuchka Rediviva! Tocmai o recunoscusem după spatele ei gol. Corpul ei avea încă pielea unui copil. Omoplații și mușchii subrenali aveau acea tensiune atletică oarecum bruscă a unui adolescent. Dar, pe de altă parte, zona mică a spatelui ei era extrem de feminină și accentuată și servea ca o liniuță infinit de zveltă între voința, energia și slăbiciunea mîndră a trunchiului ei și fesele foarte delicate, pe care subțirimea exagerată a taliei ei le punea în valoare și le făcea mult mai atrăgătoare. [...] 

Pentru Dalí, întîlnirea cu Gala, care era cu zece ani mai în vîrstă decît el, a fost ca un fulger, ceva de puterea unei revelații care face din orb un văzător sau, poate, invers. Din 1929 au rămas nedespărțiți, în 1934 s‑au căsătorit civil și în 1958 s‑au căsătorit religios. 

Începînd cu 1968, Gala a început să se retragă pentru perioade din ce în ce mai lungi într‑un castel dintr‑o mică localitate catalană, pe care Dalí i‑l cumpărase anume. În 1973, Dalí descria darul lui pentru Gala astfel: „Aici, totul celebrează cultul Galei, pînă și salonul rotund cu ecoul său perfect, care încoronează întregul edificiu și este ca o cupolă a acestei catedrale Galactice. Cînd umblu prin această casă, mă uit la mine însumi și mă văd concentric. Îmi place rigoarea ei maură. Trebuia să‑i ofer Galei ceva mult mai solemn, demn de iubirea noastră. De aceea, i‑am dăruit această vilă construită pe ruinele unui castel de secol XII: vechiul castel din Púbol, unde ea va fi regină absolută, pînă într‑acolo încît eu însumi o voi putea vizita numai dacă mă invită printr‑un bilet scris de mîna ei. M‑am limitat doar la plăcerea de a decora tavanele, astfel încît, de cîte ori va ridica ochii, să mă vadă mereu în cer“.

Cînd a murit, în 1982, la 87 de ani, Gala dădea deja semne de demență senilă de mai mulți ani. Dalí s‑a încuiat în castel și nu a mai permis nimănui să‑l vadă. În 1984, dormitorul Galei a fost cuprins de un incendiu ale cărui circumstanțe exacte nu au fost niciodată elucidate, Dalí a suferit arsuri și, cînd a ajuns la spital pentru tratament de urgență, s‑a descoperit că era subnutrit. Inițial, au fost acuzați servitorii săi, dar adevărul este că Dalí nu mai putea nici măcar să se hrănească decent de dor de Gala. 

D

espre relația lor s‑a scris mult, mai ales pentru că Dalí însuși a scris, a pictat și a vorbit despre Gala fără încetare. A fost obsesia lui, religia lui, sensul lui, motivul artei și existenței sale. Exaltat pînă dincolo de orice limite ale exaltării, ca un suprarealist născut, nu făcut, Dalí a dus cultul Galei pînă dincolo de imaginabil. Dar Gala nu era deloc ceea ce, poate, își imaginează cineva care aude cît de îndrăgostit și dependent de Gala era Dalí. 

Într‑un articol apărut în 2018, în The Paris Review, autoarea Nina‑Sophia Miralles scria: „Este firesc să‑ți imaginezi că femeia care a inspirat soțului ei atîta adorație și devoțiune era tandră, îi oferea sprijin, îl proteja. O persoană care poza pentru el, avea grijă de el și îi oferea condițiile ca talentul lui să se desfășoare. Îngerul păzitor al nebuniei disonante a lui Dalí. Dar o lume în care Gala este castă, ca un fel de companioană maternă pasivă, este o lume nebună de patriarhat și de tot ceea ce patriarhatul presupune. În cea mai bună formă a ei, Gala era dificilă și intensă. În cea mai rea formă a ei, era pur și simplu monstruoasă. Nu avea prieteni și menținea o relație distantă și rău‑intenționată cu propria ei familie. Descrisă drept «crudă, agresivă și mică», avînd «o privire care străpungea zidul», colecționa jucării plușate și, odată, și‑a gătit propriul iepure. «Temperamentul ei demonic» se vădea adesea; dacă nu‑i plăcea fața cuiva îl scuipa și nu ezita să‑și stingă țigara pe brațul altcuiva pe care voia să‑l reducă la tăcere. Nu e deloc surprinzător că era foarte antipatizată. Mai ales femeile nu o plăceau deloc. Gala era devoratoare din punct de vedere sexual și nu ținea niciodată cont de relațiile altor oameni. Galeriștii din Paris o porecliseră Gala la Galegale însemnînd deopotrivă «o persoană rea, care face rău», dar și «rîie». Regizorul de film Luis Buñuel, cu care Dalí a făcut filmul de scurtmetraj Un chien andalou, a ajuns într‑o asemenea măsură să nu mai suporte insultele Galei, încît, odată, a încercat să o strîngă de gît. (...) Spre finalul vieții ei, deja dependentă de banii lui Dalí, Gala juca sume mari prin cazinouri dubioase, la New York. A avut tot timpul un soi de harem masculin, o paradă continuă de amanți tineri, chiar și după ce trecuse de 80 de ani... La finalul anilor ’70, a trăit o intensă poveste de dragoste cu Jeff Fenholt, actorul care jucase pe Broadway rolul principal în Jesus Christ Superstar. În timpul relației lor, ea i‑a dăruit mai multe pînze de Dalí și i‑a cumpărat o casă de 1,25 milioane de dolari în Long Island. Dalí a aflat de toate acestea abia cînd Fenholt a pus lucrările sale la licitație, la Christie’s. Decisă să obțină bani chiar și după ce soțul ei nu ar mai fi putut să picteze, Gala l‑a forțat să semneze pînze goale și a angajat falsificatori de artă să le picteze, vînzîndu‑le apoi cu sume astronomice drept lucrări de Dalí. Și astăzi galeriștii privesc cu suspiciune cînd li se arată o lucrare de Dalí realizată după mijlocul anilor ’60...“.

O

ricine află detalii de acest gen despre Gala (și ceea ce am redat mai sus e doar o parte din legenda ei) se întreabă imediat cum de a putut Dalí să o adore atît. Unii s‑au grăbit să explice că hipersexualitatea ei a generat dependență unui „asexuat“ perfect cum era Dalí. Alții cred că fragilitatea lui a fost copleșită de impetuozitatea ei. Mai există și explicațiile de ordin patrimonial, căci dacă Gala a fost cu adevărat loială unui crez în viața ei, promovarea lui Dalí a fost în mod cert acela, iar faptul că Dalí a cîștigat enorm de mulți bani în viața lui se datorează, fără îndoială, și determinării negustorești a Galei. Poate că se meritau, într‑un sens, unul pe celălalt, deși Dalí nu era capabil să facă rău nici unei muște. Poate că nebunia lui se susținea prin caracterul ei. În orice caz, este de spus marele adevăr: fără Gala, așa cum a fost ea, lumea nu l‑ar fi avut pe Dalí. Pe acest Dalí.

Sigur că Dalí era deja un pictor important în 1929, cînd s‑au cunoscut. Avea doar 25 de ani, dar era deja perfect conturat ca stil, era deja personajul dandy‑excentric pe care‑l știm, era deja expus și căutat, era deja un membru însemnat al cercului suprarealist. Și totuși, fără Gala, fără impulsul creator pe care această femeie i l‑a provocat, Dalí pe care‑l știm noi astăzi n‑ar fi existat, căci doar ea a putut să provoace formidabila imaginație a lui Dalí în această direcție, astfel încît astăzi să putem vedea opera lui uriașă. Răul făcut de Gala s‑a consumat și, de n‑ar fi biografii iscoditori, nimeni nu l‑ar mai ști. Dar ceea ce a creat Dalí sub demonul Gala va rămîne cît va fi lumea, miliarde de oameni se vor minuna văzîndu‑i creațiile și foarte mulți chiar vor pretinde că înțeleg. Și asta e cel mai important.

De aceea, mi se pare onest să rămînă cu noi nu mărturiile, neîndoielnic adevărate, despre Gala, ci ceea ce Dalí spunea despre ea, căci ceea ce a rodit a fost sentimentul lui, și nu fapta ei: 

„Supereroul meu era destinat să fie nimeni altul decît o femeie, superfemeia Gala“.

„Am dichisit‑o pe Gala pentru a o face să strălucească, să fie cît mai fericită, să am grijă de ea chiar mai mult decît de mine, căci fără ea totul s‑ar fi sfîrșit“.

„Gala stă la prora bărcii sale, care este vopsită în galben napoletan. Aceasta este ziua în care o găsesc mai frumoasă decît în orice altă zi din viața mea. Îngenunchez pentru a‑i mulțumi lui Dumnezeu că Gala este o creatură la fel de frumoasă ca acelea ale lui Rafael. Această frumusețe, jur, este imposibil de perceput și nimeni nu a putut să o contemple cu atîta vitalitate ca mine, datorită extazurilor mele anterioare cu privire la coarnele mele de rinocer“.

„Gala a fost pentru mine cea mai vădită stea căzătoare, cea mai precis conturată și cea mai finită!“

„Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă. Gala și cu mine întruchipăm mitul sublim al Dioscurilor, ieșiți din unul dintre cele -două ouă divine ale Ledei“.

„În timp ce eram în genunchi, observ printr‑o fereastră că barca galbenă a Galei sosește la debarcader. Ies și cobor în fugă pentru a‑mi îmbrățișa comoara. Tot Dumnezeu este cel care o trimite la mine. Seamănă mai mult ca niciodată cu leul din Metro‑Goldwyn‑Mayer. Și niciodată nu am simțit atît de mult nevoia să o mănînc“.

„Semnul din naștere al Galei este singura parte vie a corpului ei pe care o pot cuprinde complet cu cele două degete. Mă liniștește într‑un mod irațional gîndul la nemurirea ei phoenixologică. Și o iubesc mai mult decît pe mama mea, mai mult decît pe tata, mai mult decît pe Picasso și chiar mai mult decît banii!“

„Cele mai importante lucruri care i se pot întîmpla unui pictor contemporan sînt: să fie spaniol și să se numească Gala Salvador Dalí. Aceste două lucruri mi s‑au întîmplat mie. Mă numesc Dalí, care înseamnă «dorință» în catalană, și o am pe Gala“.

„Metoda paranoic‑critică funcționează doar cu condiția să dețină un motor delicat de origine divină, un nucleu viu, o Gala – și nu există decît o singură Gala“.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg
p 13 jpg

Adevarul.ro

image
INTERVIU EXCLUSIV Nuami Dinescu, despre complexul de a fi „mică și grasă“ și povara rolului Tanța GALERIE
Chiar dacă umbra Tanța a urmat-o ani de zile și i-a pus piedici, Nuami Dinescu a reușit să își pună numele în locul personajului.
image
Santorini „made in China”: Imagini surprinzătoare cu o copie perfectă a insulei grecești VIDEO
O tiktokeriță a dezvăluit că a vizitat cea mai emblematică insulă a Greciei la peste 7.000 de kilometri distanță - în China. Yasmin von Roon, în vârstă de 27 de ani, a rămas uluită când a descoperit stațiunea Dali’s Ideal State - o copie fidelă a insulei Santorini.
image
Instalația bizară care a supraviețuit din Primul Război Mondial. La ce folosea staţia de despăduchere „Larga” de la intrarea în Galați
Rămășițele unei stații de despăduchere pe linia ferată, din perioada Primului Război Mondial, pot fi văzute la marginea orașului Galați. Pe vreme aceea, călătorii care ajungeau din Rusia, dar şi vagoanele, erau supuse dezinfectării cu insecticidul acum interzis DDT.

HIstoria.ro

image
Cuceritorii din Normandia
Normandia – locul în care în iunie acum 80 de ani, în așa-numita D-Day, aproximativ 160.000 de Aliați au deschis drumul spre Paris și, implicit, spre distrugerea Germaniei naziste.
image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.
image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor.