Cu ură și abjecție

Publicat în Dilema Veche nr. 1037 din 22 februarie – 28 februarie 2024
Foto: C. Mierlescu/ MNLR
Foto: C. Mierlescu/ MNLR

M-am lenevit: în loc să-mi închid ușa, ferestrele, telefonul și, eventual, computerul și să-l recitesc extensiv pe Eugen Barbu, am intrat zilele trecute pe Facebook, unde am dat peste o avanpremieră a colegului Bogdan Crețu, semnatar al unei intervenții în Dosarul din acest număr dedicat lui Eugen Barbu. Neștiindu-i, deocamdată, decît concluzia, și pe aceea destul de vag, nu mă grăbesc cu presupunerile. Comentariile iscate, însă, mi-au dat de gîndit. Majoritatea dintre ele, glose în marginea principiului „omul e om, opera e operă”. Corect, nimic de zis. Dar corect, în definitiv, reușește să fie orice stereotip.

De cînd îl tot aplicăm în cazul lui Barbu, adică de treizeci de ani, de nu și mai bine, n-am aflat prea multe noutăți nici pe-un versant, nici pe celălalt. Ediția de la Fundația Națională pentru Știință și Artă, îngrijită, cum-necum, de Mihai Ungheanu, a stagnat, pare-se, definitiv. La o monografie nu s-a înhămat nimeni; cît despre nenumăratele complicații (chiar bolgii) biografice care-și așteaptă încă descrierea – nici o șansă. Ce știm, știm din rumori și suspiciuni. Rezonabile, acestea, e-adevărat. Că a fost un devotat al regimului Ceaușescu e clar. Din postura, însă, a unui intrigant de curte, inspirînd fiori reci și evitînd să se expună ridicolului, spre deosebire de marele histrion care era Adrian Păunescu. Tot spre deosebire de mai umanul Păunescu, Barbu a făcut rău breslei ori de cîte ori s-a ivit ocazia.  

Aceasta e narațiunea curentă. Am auzit-o, pe viu sau în scris, de zeci, poate chiar de sute de ori Nu o pun la îndoială. Cum nu pun la îndoială nici conlucrarea lui cu Securitatea comunistă. Mi-aș fi dorit să aflu, totuși, sub ce statut. Aparențele sînt acelea ale parteneriatului, Barbu avînd și acces la date, și permisiunea de a le devoala. Cazul Caraion rămîne emblematic în acest sens. Simplu informator, în orice caz, e improbabil să fi fost. Cel puțin de la un punct încolo. Dar ce, atunci? Ofițer? Agent de influență? Aș vrea s-o aflu, limpede, clarificator, împreună cu destule altele. Și nu din dispoziții cancaniere, pentru acestea îmi e mai mult decît suficient micul colportaj. Ce-am înțeles, însă, cercetînd eu însumi, e că există întotdeauna o distanță, mai mică sau mai mare, între ce se știe (desemnez prin asta folclorul urban, fie el cît de cinstit în intenție) și ce lasă la vedere documentele și că, fără să le acord celor din urmă un credit necritic, mi se pare crucial să le iau în seamă. Ce vreau să spun cu asta? 

Fără măsură

Înainte să cobor în colecțiile publicistice care au condus la teza mea de doctorat, știam, de ici și de colo, că Săptămîna, revista lui Barbu, fusese un veritabil cuib de mitralieră cel puțin în ce-i privește pe optzeciști și că înjurături ca acolo rar s-au văzut în presa noastră. Mă așteptam, naiv, la ceva în tonul României Mari. Căci da, copil fiind, imediat după Revoluție, căscam ochii văzînd la chioșcuri cum, în scris, cineva folosea cam aceleași cuvinte cu care tranșam noi litigiile meciurilor de fotbal de pe maidan. 

Le iau pe rînd. Și anume, de la capăt spre început. Întîi și-ntîi, filiația e corectă, căci echipa de la Săptămîna s-a mutat, da, la România Mare. In corpore, nu și in spiritu. S-a petrecut în primul rînd o rocadă, șef devenind, în locul lui Barbu, Corneliu Vadim Tudor, personaj fundamental imund, deci un viraj, fie și infinitezimal, tot a avut loc. Se schimbase, pe deasupra, epoca: dispăruse cenzura, care, cu toate ale ei, avea meritul pieziș de a disciplina limbajul cîte unui scandalagiu de vocație, cum era, s-o spunem, autorul Șoselei Nordului. Și nu pot să nu-mi amintesc scenele, transcrise în Cartea Albă a Securității, în care Barbu se făcea foc și pară pe Dumitru Popescu-Dumnezeu care, zicea el, nu-l lăsa să scrie ce vrea și cum vrea. Eu, unul, nu i-aș reproșa-o... Și-o spun, repet, din experiența directă a celui care s-a crucit nu o dată citind presa liberă nouăzecistă.

În al doilea rînd, mă-ntreb dacă la rădăcina pudorilor noastre nu stă și-un dram de amnezie culturală. Săptămîna dădea tare, n-am s-o neg, dar știți dumneavoastră cum dădea, acum vreun secol, Sămănătorul? Fără măsură, exact așa. Și cine anume executa pugilatul? Chiar Nicolae Iorga, omul al cărui chip îl vedem zi de zi, probabil mai frecvent decît al oricărei alte personalități culturale, și cu siguranță sensibil mai des decît pe Caragiale sau pe Blaga. 

În sfîrșit, m-apropii de chestiune. Urmărind din doască-n doască un deceniu și jumătate (1975-1990) al hebdomadarului, am putut să-mi dau seama de ceva ce, de la firul ierbii, le scăpase tuturor. Campania împotriva lunediștilor n-a fost un act de isterie și cu atît mai puțin o specie de street fight. Dimpotrivă, în spatele tuturor acestor recenzii rele, mordante, semnate forte de mastermind-ul revistei și îngînate de acoliți, stătea o strategie ale cărei coordonate deveneau, abia așa, transparente.

Și anume, cu două luni înainte ca reuniunile Cenaclului să fie interzise prin decizie „de sus”, Barbu și-a oprit atacurile. Armistițiu? Nici vorbă. El știa ceea ce lui Mircea Cărtărescu, lui Traian T. Coșovei și celorlalți nici nu le trecea prin minte și juca senin, cu o inabilitate ostentativă, cartea inocenței. Ca și cum n-ar fi mîncat usturoi... Or, tocmai, ca să păstrez metafora, el era stăpînul plantației de usturoi, el o grădinărise. Mișcarea, s-o admitem, nu seamănă a simplă revanșă furibundă, așa cum în genere se consideră că ar fi fost reacțiile lui. Iar asta se vede numai prin lentila documentului. 

E motivul pentru care mă îndoiesc de acuratețea unei distincții de felul celei pe care o invocam mai sus: o fi omul, om și opera, operă, dar sînt ele chiar disjuncte? Departe de mine gîndul unor cauzalități otova, teamă mi-e însă că, dacă vom continua să cîntărim astfel, cu talere separate, ne vom trezi în situația de a privi poezia ca pe-un goblen și romanul ca pe-un macrameu. Produse ale vieții, dar străine de viață, cu singura datorie de a fi frumoase (nu mai pun ghilimele, deși ele strigă) moderat, confortabil și apter. Or, n-are cum să fie așa. Manuscrisele lui Eminescu ne vorbesc despre tumultul lui Eminescu, versurile contorsionate ale lui Arghezi despre pulsul lui Arghezi, structura așezată a lui Rebreanu e întreagă în compoziția lui Ion și-a celorlalte, negurosul Botta se resoarbe din Un dor fără sațiu și așa mai departe. 

Să mai spun? Cînd e el însuși, fiindcă, știm, nu întotdeauna e, scrisul lui Eugen Barbu îl somatizează pe Eugen Barbu. Nu mă refer la imaginarul propriu-zis, ci la anumite seve, ca să le zic așa, subcutanate, delicioase în felul lor pentru ceea ce mărturisesc ele intim, dincolo de prestația publică descurajantă și decepționantă. Nicolae Manolescu sesiza că Groapa e, politicește, cel mai curat dintre romanele publicate în deceniul al șaselea (peste Moromeții, peste Bietul Ioanide și, evident, mult deasupra demonstrativei Cronici de familie). Observație cu totul justă, dar ce folos? 

Autorul i-a mers în amonte, parcă anume ca s-o contrazică și să-i dea cu sîc, după vorba poetului omonim. A fost o întîmplare fericită, anunțînd un lung șir de întîmplări nefericite. Ce mi se pare însă de neocolit pentru sensibilitatea lui Eugen Barbu e înclinația temperamentală spre bruschețe, spre violență, spre meleu. N-aș deriva-o din practica pamfletului, căci aceasta mi se pare mai degrabă un corolar: deși a scris, ani de-a rîndul, în publicații dintre cele mai variate pe teme tot atît de diverse și cu rezultate nu o dată notabile, reacțiile acestea dau seama în primul rînd de o umoare și-abia în al doilea de un stil. Lucrul se vede pretutindeni în Groapa și îndeajuns de des în Princepele, în Săptămîna nebunilor sau în adeseori neglijatul Ianus. Barbu își tratează și personajele, și preopinenții cu ură. Ceea ce în ficțiune e îngăduit și, de ce nu, chiar eficace (scena cu lăutarii sfîșiați de lupi undeva pe o cîmpie de lîngă comuna Cățelu are o tensiune memorabilă, ca și aceea în care Neftiotache Buhuș își primește pedeapsa), doar că în realitatea cea reală e uneori susceptibil de abjecție. Mai ales cînd unul dintre autorii vizați e minat de o boală degenerativă, iar un al doilea tocmai și-a îngropat un copil. 

E, o mai spun o dată, unul și-același condei, care nu se dezminte. Simt că aș comite un neadevăr delimitîndu-le și eventual mirîndu-mă de cît de bune îmi apar astăzi unele pagini din cutare roman, plutind ca un duh pur deasupra autorului lor. Nu-i oare mai onest față de toată lumea (chiar și față de Barbu) să admit că valoarea le vine din cantitatea de fiere pe care acesta o secretă și o drenează în scris? Și pe care numai el o poate controla așa. Nu Preda, nu Petru Dumitriu, nu Sîrbu, nu Bănulescu sau Breban. Fără eroizări, fără angelizări, fără inocentări, fără capete de acuzare, fără sentințe. 

De ce să-i pretindem unui scriitor să fie altceva decît e el, pînă la urmă? Mai ales unuia care, cînd a-ncercat să sară peste umbra lui, n-a fost chiar un Mike Powell. În romanele de aventuri l-au trădat ghostwriter-ii, în cele istorice l-a trădat cultura, ciugulită mai degrabă decît asimilată. A rămas pînă azi de pomină ospățul cu „testemeluri” (sună a ostropel, nu zic nu, dar mă tem că diferă multișor și ca gust, și ca textură) de care un critic, cîndva, a rîs copios. 

Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece. Există, în Săptămîna nebunilor, o referire la un anume „Turnul Meridian”, monument arhitectonic al Bucureștilor d’antan. Imaginea e frumoasă și îndeamnă la reverie. Numai că respectiva clădire n-a existat niciodată, nici în Capitală, nici în perimetrul Munteniei și, estimez, nicăieri pe Pămînt, de vreme ce sintagma e rezultatul unei greșeli de tipar strecurate în tabla de materii a Istoriei lui Ionnescu-Gion. Acolo, la cuprins, și doar acolo, căci altminteri în corpul cărții se povestește, foarte corect, despre „tunul meridian”, cel care, din Dealul Mitropoliei, anunța zi de zi, cu o salvă solemnă, ora prînzului. Scrie negru pe alb. Doar că Barbu a-nceput probabil lectura cu sfîrșitul și acolo s-a și oprit. 

Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Pandora M., 2021.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg
p 13 jpg

Adevarul.ro

image
Cât de mult ne influențează emoțiile destinul. Psiholog: „Cine le stăpânește, își controlează cu adevărat viața”
Nu punem mare preț pe forța emoțiilor, considerând că, de fapt, gândurile și programele mentale sunt cele care ne controlează destinul. Acest lucru este adevărat doar într-o anumită măsură, pentru că stările pe care le experimentăm zilnic au un rol determinant în viața personală și profesională.
image
Cel mai mare inamic al speciei umane. Are numai 6 mm, dar ucide anual aproape un milion de oameni
Cel mai mare inamic al umanității este de fapt o insectă banală, pe care o întâlnim inclusiv în România. Țânțarul este responsabil de moartea a 830.000 de oameni anual, iar specialiștii consideră că această insectă prin efectele produse a schimbat efectiv istoria umanității.
image
Tânăra care a făcut un scop în viață din a-i ajuta pe alții. Bistro-ul ei social, loc de întâlnire al celor ce vor să ajute
Când dorința de a face bine întâlnește inteligența umană, iese un bistro social. O tânără din Baia Mare a pus bazele unei astfel de afaceri tocmai din dorința de a face bine. Despre inteligența ei ne-a convins în momentul în care a început să vorbească despre această afacere, făcută pentru a ajuta

HIstoria.ro

image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.
image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor. 

image
A știut Churchill despre intenția germanilor de a bombarda orașul Coventry?
Datorită decriptărilor Enigma, aparent, Churchill a aflat că germanii pregăteau un raid aerian asupra orașului Coventry. Cu toate acestea, nu a ordonat evacuarea orașului și nici nu a suplimentat mijloacele de apărare antiaeriană.