Alexandru OFRIM

Cuvîntul „ecran” provine din germanicul skirm – „scut”, „adăpost”.

La începuturile cinematografiei, spectatorii nu suportau să vadă prim-planuri cu fețe de oameni, cu mîini sau picioare.

În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.

Acest angajament pentru sărăcia evanghelică a fost urmat de mii de adepți care au urmat stilul de viață ascetic al lui Francisc, mereu pe drumuri, predicînd prin sate și orașe, solicitînd compasiune pentru săraci.

Analogia omului aflat la mijlocul vieții cu momentul în care soarele se află la zenit alimentează iluzia periculoasă a tuturor posibilităților.

Originea cuvîntului „concediu” relevă urmele unor vechi realități sociale, conține semnificațiile unei rupturi față de timpul muncii precum și a permisiunii sau suspendării libertății de a circula.

Modul de a scrie despre viața unei persoane, practicile biografice diferă de la o epocă istorică la alta, în funcție de diversele contexte sociale, culturale, religioase.

La noi bîlciul a fost în centrul divertismentului popular al secolului al XIX-lea, iar spectacolele cu „monștri” constituiau una dintre atracțiile lor principale.

Vălul de respectabilitate victoriană ascundea apetitul pentru pornografie și sexualitatea extraconjugală.

Multe psihopatologii se constituie în jurul unor vini imaginare sau reale.

Suspiciunea legată de aparențe se manifestă mai ales în urma analizei lucrurilor care umplu cîmpul nostru vizual și construiesc perspectiva spațială.

Secolul al XIX-lea este epoca de aur a corespondenței.

Nostalgia era numele dat unei temute boli cauzate de dorul de casă, suferința fiind produsă de o intensă dorință de întoarcere în ținutul natal.

Plinius cel Tînăr își laudă soția într-o scrisoare: „Este de o rară finețe și de o rară sobrietate (…) Cunoaște lucrările mele, le citește mereu, le învață chiar pe de rost“, dar ea nu participă direct la lecturile publice (recitatio), adevărată instituție a vieții l

Dresajul corporal întipărește adînc diversele mișcări în memoria kinestezică a elevilor. Marcel Mauss, în celebrul său studiu, Tehnicile corpului (1936) își amintea că profesorul lui de gimnastică l-a învățat să fugă cu mîinile lipite de trunchi „mișcare complet

Şampanie și alte băuturi în care plutesc mici foițe de aur, trabucuri învelite în foiță fină de aur, ciocolată și înghețată cu praf de aur, prăjituri pudrate cu aur. Unele preparate conțin ingrediente foarte scumpe, în care foița de aur alimentar este doar ultimul accent,

„Se crede că fiecare om are un înger păzitor, care are îndatorirea să-l păzească din ziua botezului pînă la acea a morții“

Un fost elev, ajuns diacon, mărturisește inchizitorilor că devenise homosexual, fiind victima colegului de pat, care profitase de goliciunea nocturnă.

Ibricul devine curînd istorie, în scenă intră concurențial diversele filtre de cafea. În 1822 apare în Franța primul espressor. Italienii au meritul de a-l perfecționa și de a-l lansa în întreaga lume.

„Aici, durata acordată somnului de după-amiază era cu mult mai mare decît în orice alt tip de societate“. De altfel, cînd europenii au descoperit ritmul diferit de viață al băștinașilor de pe alte continente, i-au etichetat ca leneși incurabili.

Referitor la învechire, îmi amintesc că înainte de 1989, cînd ne cumpăram, pe sub mînă, blugi noi aduși din Occident, ne străduiam din răsputeri să îi frecăm cu peria, să îi tocim cu o cărămidă pentru a-i face să arate vechi, purtați de cînd lumea. Prin acest detaliu încercam poate să obținem o anume nonșalanță, ne ajuta să ne imaginăm liberi.

„Deja s-a ajuns la saturație cu această Miorița. Mă plictiseşte, poate şi pentru că am fost forțată să o învăţ. Acum, că am trecut de această fază, nu mă mai interesează.“

Fiecare epocă și-a avut necredincioșii ei, propriile manifestări ale scepticismului sau ale indiferenței. De-a lungul timpului, necredința a cunoscut o mulțime de atitudini: de la respingerea parțială a dogmelor bisericești și punerea sub semnul îndoielii a eficacității ritualurilor religioase pînă la negarea explicită a existenței Divinității (ateismul propriu-zis).

Acest joc al opozițiilor între păros și neted este departe de a lua sfîrșit.

Astăzi, mai mult ca niciodată, grija față de corp este un imperativ redutabil. Cochetăria masculină a devenit o preocupare legitimă, care nu mai stîrnește suspiciuni, nu mai este privită ca un semn de devirilizare. Dimpotrivă, conformarea la codul actual al masculinității presupune o preocupare constantă acordată pielii și îngrijirea regulată a tenului.

Dupa ce mușcă din măr, cuplul primordial se ascunde printre arborii din Paradis: „Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam și i-a zis: Adame, unde ești? Răspuns-a acesta: Am auzit glasul Tău în Rai și m-am temut, căci sînt gol și m-am ascuns“. Căderea în păcat presupune apariția rușinii și instaurarea fricii.

Cercetările de teren ale antropologilor au arătat că abilitatea de a întocmi hărți este universal atestată. Nu doar europenii au fost capabili să producă hărți, această capacitate cognitivă este prezentă la oamenii de pretutindeni și din toate timpurile.

Mendeleev ar fi spus că, după multe tentative nereușite, soluția i-ar fi apărut în vis: aranjarea în funcție de masa atomică, în tabelul periodic al elementelor.

Prostia are multiple fațete și este însoțită mereu de alte defecte omenești precum vanitatea, megalomania, egoismul, ignoranța, impostura, răutatea sau doar naivitatea. Diverși autori au explorat prostia omenească în „Anatomii“, „Enciclopedii“ și „Istorii“ ale Prostiei.

Istoria este plină de conspiraţii. O celebră conspiraţie din Roma antică a fost cea a lui Catilina şi a adepţilor săi, care vizau asasinarea întregii conduceri politice şi instaurarea unui regim personal. Uneltirile sînt descoperită în anul 61 î.Hr., prilej cu care Cicero rosteşte în Senat celebrele sale Catilinare.

Cuvîntul vilegiatură provine din franceză: villégiature, dar originea termenului trebuie căutată în Renaşterea italiană, cînd villeggiare desemna practica aristocraţiei de a-şi petrece vara la villa – reşedinţa secundară aflată pe domeniul de la ţară.

În China veche exista testul orezului: în timpul interogatoriului trebuia ca împricinaţii să mestece orez uscat. La finalul procedurii, orezul era scuipat, iar gurile erau cercetate cu mare atenţie: dacă mai rămîneau boabe de orez însemna că persoana este mincinoasă.

În culturile orale, arhaice, exista credinţa în puterea cuvîntului, se credea că rostirea are forţa de a acţiona asupra lumii reale. Cine deţine formulele controlează realitatea. În consecinţă, ar fi fost instituite o serie de cuvinte-tabu, a căror rostire era interzisă.

Mai întîi un exemplu din Roma antică:  Cicero  obişnuia  să  citească  în mijlocul  naturii.  El  mărturiseşte că, atunci cînd voia să citească în linişte, se retrăgea pînă la căderea serii în „pădurea deasă“: „În această singurătate se desfăşoară întregul meu dialog cu cărţile.“

Despre cărţile pe care nu le-ai recitit se spune că ar fi precum prietenii cărora nu le întorci vizita. Noua ediţie a cărţii lui Andrei Oişteanu – Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură (Polirom, 2014), revăzută şi adăugită, după patru ani de la prima apariţie, mi-a prilejuit bucuria unei astfel de reîntîlniri.

Penelopa află că un străin sosit de departe pretinde că l-ar fi cunoscut pe soţul ei. Plină de speranţă, ea spune că e sigură că Ulise se va întoarce şi îi va pedepsi pe aroganţii peţitori care au pus stăpînire pe palatul ei.

Sîntem obişnuiţi să credem că adolescenţa a existat dintotdeauna. Dacă ar fi să-i dăm crezare istoricului Philippe Ariès, nici copilăria n-a existat din toate timpurile, este o „invenţie“ a secolului al XVI-lea. În Evul Mediu, copilul era văzut ca un adult în miniatură.

I-am propus lui Alexandru Ofrim o încercare de a povesti comunismul – într-un mod detaşat şi obiectiv, din perspectiva sa de istoric – celor care nu l-au trăit, adolescenţilor şi tinerilor din România actuală. Ceea ce a rezultat este mai mult decît un text „de manual“, este „o scurtă istorie“, într-adevăr, însă una vie şi nuanţată. (A. P.)

De la Herodot ştim că jocurile de noroc ar fi fost născocite în Lydia, regat din Anatolia (sec. XII î.Hr.). Confruntaţi cu o mare foamete, lydienii au încercat să o amăgească în fel şi chip, astfel încît au scornit jocul cu zarurile, cel cu arşice, jocul cu mingea şi cîte alte feluri de jocuri...

Cînd ne-am întîlnit să sărbătorim 20 de ani de la terminarea facultăţii, colegul nostru, Marius Oprea s-a ridicat la un moment dat în amfiteatru şi, de faţă cu foştii profesori, cu un aer mucalit, a spus că, dacă se uită bine în jur, observă că doar de capul chiulangiilor s-a ales cîte ceva...

A mînca şi a bea împreună reprezintă în toate culturile şi în toate epocile mai mult decît satisfacerea unui imperativ fiziologic. Comensalitatea este în primul rînd o practică rituală, iar sărbătorile din calendarul liturgic au fost dintotdeauna prilej pentru mese îmbelşugate, pentru exces alimentar şi bahic.

S-a spus că spionajul este a doua între cele mai vechi meserii din lume şi la fel de respectabilă ca prima. Într-o scrisoare din 1775, căpitanul Nathan Hale precizează: „Orice fel de serviciu util binelui public devine onorabil prin simplul fapt că este necesar“.

Plagiatul are o lungă istorie. Mai întîi să vedem de unde vine cuvîntul. În Roma antică, substantivul latin plaga desemna „plasă de vînătoare“, iar acţiunea de capturare a prăzii se numea plagium. Cu timpul, derivatul plagiarius ajunge să-i denumească pe traficanţii care furau sclavii altora.

Sînt mai bine de 30 de ani de cînd l-am descoperit pe Andrei Oişteanu. În 1980, cînd a apărut la Editura Dacia prima lui carte, Grădina de dincolo, eram elev în clasa a X-a şi începusem să îmi dau seama ce fel de grădini aveau să mă atragă. [...] Mărturisesc că m-am regăsit în formularea Otiliei Hedeşan, care se referea la Grădina de dincolo în următorii termeni: "...toată generaţia mea a parcurs electrizată această carte."

Deşi n-am scris prea mult, am fost copios plagiat. Nici nu îmi imaginam că textele mele se vor bucura de atîta atenţie încît să fie pur şi simplu adoptate, ca să nu zic răpite, de cei care, se pare, le-au găsit irezistibile. Mi s-a făcut onoarea de a fi plagiat în fel şi chip.

În oraşul meu din nordul ţării exista o librărie foarte bună, unde abia aşteptam să apară pe uşă anunţul cu „Primim marfă“. Dădeam tîrcoale, reveneam cu speranţa că librăresele vor termina de aranjat cărţile şi vor deschide. În acel moment, după o oarecare înghesuială, puteai să cumperi o carte bună, din puţinele exemplare expuse la raft.

În romanul lui Musil, Omul fără însuşiri, generalul austriac Stumm face o vizită la Biblioteca Imperială din Viena şi îi pune bibliotecarului următoarea întrebare: „Cum faceţi să găsiţi totdeauna cartea cuvenită în îngrămădeala nesfîrşită de cărţi?“. Bibliotecarul îl duce în camera cataloagelor.

Expresia "să te pui cu burta pe carte" trimite nu la o postură de lectură, cît mai degrabă pare un îndemn care are sensul "să mănînci cartea", adică să asimilezi învăţătura ca şi cum ar fi un aliment. Analogia carte-hrană decurge, nu în ultimul rînd, şi din participarea corpului la actul lecturii. Cititul, mai ales cu voce tare, a fost asemănat mestecatului hranei, urmat de înghiţire, de digestie şi de încorporare a textului. Imaginile alimentare ale cărţii şi ale lecturii sînt prezente şi în li

Cititul ni se pare "natural", la fel ca respiratul sau mersul pe jos, o deprindere universală, desfăşurată după aceleaşi reguli, atît în zilele noastre, cît şi în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Este însă suficient să aruncăm o privire asupra unei pagini dintr-o carte manuscrisă din secolul al XIV-lea pentru a ne da seama că maniera în care era citită diferă foarte mult faţă de obişnuinţele cititorului de azi. Practicile şi gesturile lecturii s-au schimbat de-a lungul timpului, odată

În anul 2006 a apărut la editura pariziană Flammarion o carte-album, alcătuită de Laure Adler şi Stefan Bollman, cu un titlu incitant: Les femmes qui lisent sont dangereuses (Femeile care citesc sînt primejdioase). Bogatul corpus de imagini, acoperind secolele XIV-XX, dezvăluie o terra incognita: practicile lecturii feminine în societăţile de altădată. Deşi domeniul istoriei practicilor de lectură este în continuă expansiune, studiile care analizează habitus-urile lecturii în mod diferenţiat pen