Sărăcia – de la mîntuire la ornament

Un pasaj din Predica de pe Munte – „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor” – este deseori invocat în registru peiorativ, cu referire la ideea de sărăcie a minții, foarte departe de interpretarea alegorică ce dezvăluie semnificațiile „sărăciei în duh”.

 Sărăcia în duh, numită și sărăcie spirituală, nu are de-a face nici cu mintea puțină și nici cu nedorita pauperitate socială, exegeza biblică definind-o drept calea de înduhovnicire, de trăire spirituală prin care credinciosul nutrește aspirații de purificare și limpezire a inimii. Cel pornit pe acest drum deprinde smerenia, umilința, detașarea de bunurile lumești, asceza, imită exemplul lui Hristos pentru a atinge comuniunea cu Dumnezeu. Opusul „sărăciei spirituale” este „bogăția spirituală” („bogăția în duh”), cea prezentă la omului iubitor de sine și atașat de bunurile materiale, însușiri care îl îndepărtează de Dumnezeu. Conform mesajului evanghelic, bogăția este periculoasă, fiind o sursă permanentă de păcat. În consecință, modul recomandat de dobîndire a mîntuirii era renunțarea voluntară la bunurile pămîntești și retragerea din lume.

Acest model al „sărăciei spirituale” prezent în creștinism poate fi regăsit și în alte tradiții religioase: hinduismul, budismul. În spațiul european, el are rădăcini anterioare creștinismului. Bunăoară, profilul lui Socrate din Banchetul lui Platon seamănă foarte mult cu cel al unui „sărac spiritual”. Socrate ducea o viață cumpătată, era indiferent față de bunurile materiale, nu purta decît rareori sandale, nu era preocupat de chestiuni bănești și se mîndrea că nu cere niciodată plată pentru lecțiile sale. Alcibiade spune că, pe vremea cînd au luat parte amîndoi la război, Socrate „a ieșit desculț și a umblat pe gheață mai lesne decît cei încălțați”. Și tot el, spre mirarea tovarășilor săi, a stat nemișcat, în picioare, meditînd o zi întreagă, de la revărsatul zorilor și apoi toată noaptea, pînă cînd a apărut soarele. Practica spirituală socratică presupunea deci sărăcia, asceza, rezistența fizică, controlul dorințelor și limitarea doar la satisfacerea minimală a necesităților trupești.

Și alte școli filosofice au asociat atingerea stării de libertate interioară cu detașarea de bunurile materiale, cu viața trăită simplu, frugal. Școala filosofică a cinicilor a îmbrățișat și ea sărăcia voluntară: Diogene din Sinop trăiește ca un cerșetor, locuiește într-un butoi și oferă ulcica din desagă unui copil pe care l-a văzut că bea apă cu palmele, spunînd că acesta l-a întrecut în felul simplu de a trăi. Există mari diferențe între cinismul din epoca elenistică și cel renăscut la Roma secolului I, într-o perioadă de mare prosperitate și lux a Imperiului. Mulți dintre noii cinici provin din elita aristocratică, precum Tubero, nepotul lui Scipio Africanul. Ei sînt un fel de hippioți ai vremii, maimuțăresc sărăcia lui Diogene, manifestă dispreț pentru igiena corporală, sînt lipsiți de autodisciplină, se dedau la tot felul de excese, sfidarea programatică a normelor fiind doar un camuflaj pentru o viață libertină. În scrisorile către Lucilius, stoicul Seneca îl sfătuiește să evite acest comportament decadent și respingător și să se ferească de „veșmintele neîngrijite, de părul netuns, de barba crescută în voie”. Pentru Seneca, sărăcia voluntară și asceza sînt legitime doar dacă devin mijloace de a obține înțelepciunea și liniștea sufletească: „Dacă vrei să te ocupi de spirit, se cuvine să fii sărac, fie să fii asemenea unui sărac”.

În creștinism, sărăcia are nu numai semnificații profane, materiale și sociale, ea dobîndește valori spirituale și ideologice. Imaginea lui Hristos sărac și modelul sărăciei evanghelice au contribuit la promovarea idealului sărăciei voluntare, monastice (voluntaria paupertas, pauperes Christi). Această formă de renunțare liber consimțită la bunuri, putere și privilegii era singura valorizată și percepută ca o virtute, nu și sărăcia involuntară, veritabilă, cea care decurge din apartenența socială. În imaginarul medieval al ordinii divine, sărăcia este un dat al sorții în fața căruia trebuie să te resemnezi, un rău inevitabil care își are originea în păcatul originar, la fel ca boala și moartea. În același timp, Biserica predica tuturor idealul „sărăciei din credință” ca modalitate de salvare a sufletului. Avem de-a face aici cu un paradox: mîntuirea prin sărăcie e rezervată doar celor bogați, pentru că doar bogații pot deveni săraci de bunăvoie, acest ideal fiind inaccesibil celor sărmani, care nu aveau la ce să renunțe.

Renunțarea la avere înainte de a intra în călugărie a fost o exigență încă de la începuturile vieții monastice, clerul monahal prezentîndu-se ca succesor al Apostolilor. Acest model al vieții evanghelice contrasta puternic cu posesiunea colectivă a bunurilor mănăstirii și cu acumularea de mari bogății, ca urmare a daniilor generoase ale principilor și regilor pioși. Reformarea vieții clericale se putea face doar printr-o reîntoarcere la puritatea originară a creștinismului, la imitarea cît mai fidelă a sărăciei lui Hristos și a discipolilor săi. Practica medievală a sărăciei voluntare reflectă această dorință de înlăturare a contradicției dintre aspectul vizibil opulent al Bisericii și idealul pe care îl propovăduia.

În anul 1206, Francisc, fiul unui bogat negustor din Assisi, se dezbracă de toate hainele în fața tribunalului episcopal și renunță la moștenirea familială. Fusese acuzat de propriul tată că risipește averea. Gestul simbolic al denudării este actul fondator al tumultuoasei mișcări franciscane. „Sărăcie trăită cu bucurie” (Paupertas cum laetitia) a fost cuvîntul de ordine pentru primii franciscani. Acest angajament pentru sărăcia evanghelică a fost urmat de mii de adepți care au urmat stilul de viață ascetic al lui Francisc, mereu pe drumuri, predicînd prin sate și orașe, solicitînd compasiune pentru săraci.

Încercarea de a păstra idealul sărăciei apostolice în cadrul vieții monahale comunitare a eșuat după moartea fondatorului. La finalul secolului al XIII-lea s-a desfășurat conflictul dur între franciscanii „spirituali” și „conventuali”. Primii erau adepții sărăciei radicale, predicînd renunțarea la orice formă de proprietate. Aceștia susțineau că idealul ascetic al Sf. Francisc a fost trădat de către membrii curentului majoritar („conventualii”), care preferau viața sedentară în interiorul mănăstirilor din orașe, bucurîndu-se fără reținere de patrimoniul agonisit. Considerați eretici, franciscanii radicali au fost prigoniți, mulți dintre ei sfîrșind arși pe rug.

În cartea sa Puterea sau mila. Europa săracilor din Evul Mediu pînă astăzi (1987), Bronislaw Geremek, istoric al mentalităților sociale, consideră că „ethos-ul medieval al sărăciei” a fost pus în practică de către elitele sociale din perspectiva „economiei mîntuirii” și a obținerii prestigiului care decurgea din aura de sfințenie a gestului abandonării bunurilor și a privilegiilor. Tema sărăciei oferă un instrument puternic, la îndemîna celor înstăriți, pentru căutarea mîntuirii veșnice prin renunțarea voluntară sau prin acțiuni pioase de caritate. Mulți dintre cei care au ales calea convertirii prin renunțarea de bunăvoie la averi și intrarea în ordinele mendicante (ale călugărilor cerșetori) proveneau din păturile mijlocii și de sus ale societății, atît din mediile aristocratice, cît și din cele ale burgheziei urbane. În vederea obținerii unor beneficii spirituale, din perspectiva eschatologică a salvării sufletului și a unei poziții cît mai bune în lumea de dincolo, unii membri ai acestor elite au renunțat la bunurile lor materiale, dar fără a-și pune în pericol statutul social și subzistența. Au folosit sărăcia ca pe o monedă pentru „cumpărarea” mîntuirii.

Din acest punct de vedere, practica sărăciei voite a fost un fel de „primă de asigurare” în folosul celor înstăriți, săracii veritabili fiind excluși din capul locului de la această cale de a dobîndi recompense spirituale. Mai mult, în monografia sa dedicată satului Montaillou, Emmanuel Le Roy Ladurie este de părere că propaganda salutistă a predicatorilor despre marea vrednicie a adepților sărăciei voluntare s-a întors împotriva clerului întrucît laicii bogați au făcut totul pentru a canaliza frustrarea și nemulțumirea claselor de jos doar împotriva bogăției scandaloase a clerului, întrucît aceasta contravenea idealurilor pe care le propovăduiau.

Reforma și geneza capitalismului modern au fost însoțite de fenomenul secularizării temei sărăciei. Glorificarea acesteia și înțelesul ei spiritual au fost înlocuite treptat de formele ascezei laice presupuse de munca disciplinată. Sărăcia pierde aura sacră, rămîne doar o problemă socială, un handicap, iar cei lipsiți de mijloace de subzistență încep să fie excluși și culpabilizați, considerați paraziți sociali care nu contribuie la binele comun.

Elitele țin să se distingă de săraci prin afișarea unui mod de viață ce indică un consum opulent (conspicuous consumption, în formularea lui Thorstein Veblen), dar, ca formă de divertisment, aflați la adăpostul stabilității financiare, cei bogați își permit la un moment dat să exprime o anume fascinație pentru viața dezmoșteniților sorții.

În anii ’80 se conturează explicit tendința claselor privilegiate de însușire a unor simboluri asociate cu clasele de jos. „Gulerele albe” adoptă motocicleta și încep să facă intens sport și body building pentru a imita corpul puternic și musculos al muncitorilor. Moda tatuajelor – rezervată pînă atunci marginalilor societății – începe să se răspîndească în clasa de mijloc.

În vestimentație se insinuează un stil pauper (poor chic, poverty chic) care propune articole care mimează sărăcia: deșirate, rupte, peticite, prost croite. E important detaliul că aceste haine care imită uzura și murdăria sînt făcute din materiale scumpe, iar bogații care le poartă sînt apreciați și admirați pentru asta, în timp ce săracii sînt disprețuiți și stigmatizați pentru că poartă haine ieftine, scămoșate sau deșirate, uzate de-adevăratelea.

Articolele ce simulează uzura și murdăria au prețuri redutabile, fiind lansate de designeri celebri. Tonul în impunerea tendinței homeless-chic a fost dat de colecția haute couture Christian Dior primăvară-toamnă 2000, semnată de John Galliano. Mai amintesc colecțiile Hobo Chic, propuse de Ralph Lauren, din 2006 și 2009, ultima inspirată din salopetele muncitorilor din anii grei ai marii crize economice cunoscute sub numele de Great Depression.

A arăta sărac este cool mai ales în rîndul tinerilor înstăriți și răsfățați din generația Y (născuți între 1981 și 1996). Sociologul Karen Hanlon – în The Consumption of Inequality (2013) – definește această modă ca un proces care „nu implică adaptarea sau identificarea cu stilul de viață la care se face referire, ci mai degrabă semnalează adoptarea unor identități superficiale și temporare”. Este nu doar o estetizare a sărăciei, ci „o activitate distinctivă, de clasă, care controlează teama de a decădea în sărăcie, consumînd-o ca pe o experiență comercială de scurtă durată, sigură și socialmente distanțată”.

Cultivarea aparențelor de sărăcie se face doar sub forma unui deghizament, dar „masca“ e purtată în așa fel încît să nu fie posibilă confuzia cu săracii veritabili. Prin calitatea materialelor și alte mici detalii sesizabile doar de connaisseurs, de fapt are loc o reafirmare a distincțiilor – săracii adevărați nu arată așa. Simulacrul sărăciei nu e decît o nouă formă de afirmare a superiorității sociale. Unii sînt atît de bogați încît ultima fantezie care le mai rămîne de îndeplinit este doar moftul de a părea săraci. Nonșalanța de a face pe săracul devine un instrument cochet de a etala bogăția. Iată că, după ce fusese o expresie a renunțării ce poate duce la mîntuire, sărăcia a devenit un adaos chic, un accesoriu, un ornament al bogăției.

Alexandru Ofrim este conferenâiar. univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale, Editura Humanitas, 2019.

Foto: Sf. Francisc (wkimedia commons)