⬆
în jurul înjurăturii
Urletul convertit
Dacă la început era cuvîntul, înjurătura trebuie să fi fost şi ea pe aproape. Putem presupune că înjurătura e la fel de veche ca lumea, ca verbul, ca poruncile. Nu amintesc oare cele mai multe insulte, prin verb şi imperativ, de fiat? Nu e „Fir-ai tu să fii!“ „Să fie lumină!“, chiar dacă răstălmăcit?
Cum se înjura pe vremuri
În urmă cu douăzeci de ani, Dilema veche publica un număr, coordonat de dl Radu Cosaşu: Înjurătura, azi, cînd „frumoase versuri scrie ţara / de dimineaţă pînă seara“ (nr. 63). Prisosul surprinzător de texte şi contribuţii, opiniile entuziaste au impus, o săptămînă mai tîrziu, o „Repriza a doua – cititorii ştiu de ce“.
În general, de mamă
Nu-i frumos să vorbeşti urît. Aşa ştiam fiindcă aşa ni se spusese – acasă, la şcoală, pe scară sau în spatele blocului, oriunde aveam parte de-un pedagog cumsecade. Mai tîrziu am aflat că e firesc şi chiar practic să bobinăm sudălmi şi vorbe grele.
Idiot, cretin, imbecil
Trei injurii clasice – idiot, cretin, imbecil – au ajuns astăzi să însemne, mai mult sau mai puţin, acelaşi lucru. Dicţionarele le definesc interdependent: „idiot“ e „o persoană care suferă de idioţie sau tîmpit, cretin, imbecil“; „cretin“, „o persoană care suferă de cretinism sau imbecil, idiot“...
Eseul mă-sii
Înjurătura atacă falic religia maternă a adversarului, îl anulează pe înjurat, urîndu-i o regresiune fără întoarcere în uterul matern. Ocara te face de rîs, te ruşinează, te umple de bube necamuflabile. Înjurătura e structural simplă. Străpunge ca o săgeată. Important în ea e verbul acela rîvnit şi ruşinos, gonit din dicţionarele pudice.
Să-mi bag sau să nu-mi bag...
O distinsă profesoară din liceu ne spunea adesea cît şi-ar fi dorit să-l cunoască pe primul om care a spus „Bună ziua“. Inspirat de patosul profesoarei noastre, un coleg mi-a mărturisit că, din aceleaşi motive, el şi-ar fi dorit să-l cunoască pe primul om care a rostit „Du-te-n pizda mă-tii“.
Înjurătura: mod de folosire
În culturile orale, arhaice, exista credinţa în puterea cuvîntului, se credea că rostirea are forţa de a acţiona asupra lumii reale. Cine deţine formulele controlează realitatea. În consecinţă, ar fi fost instituite o serie de cuvinte-tabu, a căror rostire era interzisă.
„Vă belesc, să moară mama că vă belesc“
Să scrii un articol despre limbajul injurios din mass-media românească este o provocare. În primul rînd, pentru că subiectul este unul mult prea generos pentru a putea fi cuprins într-o singură pagină. În al doilea rînd, implică şi un risc personal: încercînd să te documentezi este foarte uşor să te pierzi într-o spirală a abjecţiilor.
Auzite, spuse, încasate
Cea mai des auzită ocară în Grid, rostită cu obidă şi năduf, dar şi urmată, uneori, de un prelungit hohot de rîs e „Călcatu-te-ar nevoia în cap să te calce azi şi mîine.“ E la limita dintre sudalmă şi blestem, graniţă adeseori încălcată şi dintr-o parte, şi din cealaltă.