Să-mi bag sau să nu-mi bag...
În romanul său Slaughterhouse-Five, Kurt Vonnegut, Jr. relatează cum, în război, un personaj îi salvează viaţa unui camarad, mobilizîndu-l cu o cumplită înjurătură oedipiană pentru a-l face să se adăpostească de focul inamicului. Înjurătura are efect deoarece operează pe baza unei combinaţii lexicale inedite, guvernate, à la Şklovski, de principiul insolitării. Personajul vizat reacţionează la ea tocmai pentru că este şocantă şi nemaiauzită (fresh and astonishing). Din acelaşi fragment aflăm că, alături de lovituri, înjurăturile fuseseră mecanismul care, sistematic, declanşase instinctul de conservare al inertului personaj. Nu mă pot abţine să nu redau fragmentul original:
Roland Weary and the scouts were safe in a ditch, and Weary growled at Billy, ‘Get out of the road, you dumb motherfucker.’ The last word was still a novelty in the speech of white people in 1944. It was fresh and astonishing to Billy, who had never fucked anybody – and it did its job. It woke him up and got him off the road. ‘Saved your life again, you dumb bastard,’ Weary said to Billy in the ditch. He had been saving Billy’s life for days, cursing him, kicking him, slapping him, making him move. It was absolutely necessary that cruelty be used, because Billy wouldn’t do anything to save himself. (Kurt Vonnegut, Jr. Slaughterhouse-Five)
Înjurătura este, indiscutabil, o zicere poetică. La nivelul ei, sensul literal şi cel figurativ coabitează în armonii insolite, care stimulează atît imaginaţia emiţătorului cît şi pe cea a receptorului. Numai că înjurătura, ca orice metaforă, este perisabilă. Ea funcţionează poetic doar atîta vreme cît este proaspătă. Repetiţia excesivă o toceşte, banalizînd-o şi reducîndu-i conţinutul la un reziduu inert, golit de poezie. Într-un cuvînt, vulgarizînd-o. Această repetiţie este însă inevitabilă, regimul de folosire a înjurăturilor fiind, prin natura sa, ciclic, asemenea incantaţiilor.
O distinsă profesoară din liceu ne spunea adesea cît şi-ar fi dorit să-l cunoască pe primul om care a spus „Bună ziua“. Formula i se părea atît de gingaş-poetică, iar perenitatea ei atît de grăitoare, încît îi atribuia anonimului autor calităţi dintre cele mai alese. Inspirat de patosul profesoarei noastre, un coleg mi-a mărturisit că, din aceleaşi motive, el şi-ar fi dorit să-l cunoască pe primul om care a rostit „Du-te-n pizda mă-tii“. Astăzi, ambele enunţuri trec aproape neobservate în registrele lor corespunzătoare, deşi, evident, între ele persistă diferenţa de semn. Dar la apogeul perioadei care le va fi generat (vîrsta poetică despre care vorbeşte Vico?) ambele trebuie să fi vibrat cu aceeaşi intensitate stilistică.
În cele din urmă, intrarea în reflex, şi conjunctura de cele mai multe ori sordidă în care operează, suprimă dimensiunea poetică a înjurăturii. Atîta vreme însă cît prospeţimea ei rămîne nealterată, poezia şi eficienţa înjurăturii merg mînă în mînă, ca în episodul din romanul lui Vonnegut. Dar aşa cum ineditul înjurăturii poate face, ca acolo, un soldat reticent să percuteze, el poate şi paraliza un adversar altminteri alert. Preşcolar fiind, mă băteam în spatele blocului cu un băiat din vecini. Partida era destul de echilibrată, pînă cînd potrivnicul meu a lansat către mine ceea ce pentru el era o înjurătură de rutină: „fu’te-n cur pe mă-ta, călare pe sor’ta!“ Atît de uimit am fost de noutatea (pentru mine) şi de ingeniozitatea acestui cocktail verbal, încît am glisat spontan într-o stare de intensă meditaţie pe marginea sensului său literal. Pe de o parte, mă întrebam în ce măsură imprecaţia mi se poate aplica mie, care nu aveam o soră, iar pe de alta, încercam să-mi configurez grafic baroca succesiune de suprapuneri propusă de preopinentul meu. De prisos să adaug că, absorbit de filmul improbabilei piramide, pe care mă chinuiam să mi-l developez în cap, am uitat să-l mai lovesc (pe atunci nu exista noţiunea de multitasking), permiţîndu-i astfel să repurteze o victorie fără echivoc. (Peste ani, aveam să regăsesc cu nostalgică bucurie această înjurătură în clasificarea întocmită de un coleg de liceu, unde figura la categoria înjurături acrobatice...)
O înjurătură bine ţintită poate acţiona ca un spray paralizant. M-a încîntat totdeauna povestea unei tinere din Sighişoara anilor ’70. Întorcîndu-se acasă pe străzile pustii ale paşnicei urbe după căderea întunericului, a fost atacată de un descreierat care i-a sărit în spate şi a încercat să-i sfîşie hainele. Atît de şocată a fost biata fată, încît a izbucnit spontan într-o înjurătură care nu era nici în limba ei maternă (germana), nici nu figura în vreun arsenal de ocări de care să fi fost conştientă. Surprinzîndu-se chiar şi pe sine, i-a urlat apăsat agresorului, „Futu-ţi dinţii mă-tii!“ Acesta i-a dat imediat drumul şi a rămas ţintuit locului de nedumerire, în timp ce prada s-a retras în siguranţă. Nici astăzi nu-mi pot stăpîni un zîmbet (admirativ!) cînd încerc să mi-o imaginez pe suava Ingrid aplicîndu-i famenului înjurătura stomatologică şi lăsîndu-l astfel cu buza umflată.
Dar eu, unul, înţeleg starea de paralizie indusă lingvistic, care l-a scos din circulaţie pe agresor. Cred că, în esenţă, nu se deosebeşte de abulia în care m-a propulsat „înjurătura acrobatică“ încasată în spatele blocului. Am fost eu însumi expus la aşa ceva, şi nu o dată. Din fericire, în majoritatea cazurilor, am fost doar spectator – involuntar – căci, dacă aş fi fost implicat direct, iar integritatea mea ar fi depins de promptitudinea reacţiei mele... această integritate ar fi fost serios terfelită. În situaţiile respective eram în mijloace de transport în comun. Prima dată – în autobuzul I.R.T.A. cu care făceam naveta „la post“, într-o localitate suburbană. Suburban era şi discursul călătorilor, în cea mai mare parte localnici, la care cu mîndrie mă consideram imun. Dar cînd, în mijlocul prietenescului schimb de replici al unor navetişti din apropiere, am auzit înjurătura „futu-ţi ma’marea-n bot“, mi s-au blocat circuitele ca robotului dintr-un serial SF al copilăriei şi, asemenea aceluiaşi robot, am început să-mi repet în minte mesajul de avarie: „Does not compute! Does not compute! Does not compute!“ În paralel, bine înţeles, cu înjurătura căreia nu reuşeam să-i găsesc vreo noimă şi care şi astăzi îmi mai dă fiori, deşi am încercat să mă exorcizez de ea prin intermediul a două personaje pe care le-am pus s-o folosească, în contexte ridicole, în două poezii de-ale mele.
La fel de perplex am rămas cîţiva ani mai tîrziu, în metrou, unde am asistat la o dispută cu-njurături între doi călători. Cei doi foloseau un repertoriu banal în hidoşenia sa, tocmai din cauza epuizării substratului metaforic prin rulare excesivă. Dar cînd unul dintre ei a lansat, aparent în premieră, înjurătura „futu-ţi bascheţii mă-tii cu iepurele-n gură“, tăcerea publicului călător, pînă atunci vag iritată, a devenit brusc admirativă, adjudecîndu-i implicit partida, pe cînd adversarul său a tăcut molcom, retrăgîndu-se de pe teren cu capul între urechi. E de presupus că, auzind în mod repetat înjurătura cu iepurele, acelaşi public ar fi rămas inert, în absenţa elementului surpriză. Şi tocmai acest element este sacrificat primul, prin repetiţie. De aceea, înjurăturile au fost, în cele mai multe cazuri, reduse la un balast grosier, care provoacă obiecţii întemeiate. Dar că înjurătura funcţionează metaforic este un fapt indiscutabil. Observ, de ceva vreme, că şi înjurăturile feminine şi-au apropriat organul masculin ca termen central, subliniind o dată în plus dimensiunea metaforică a înjurăturii. Prima dată cînd am auzit, tot în metrou, o liceancă interpelîndu-şi ghiduş un coleg cu formula optativ-emfatică „băga-mi-aş pula-n mă-ta să-mi bag“, mi s-au blocat din nou circuitele. Numai analiza stilistică a înjurăturii m-a scos din starea de şoc. Căci organul exersat verbal de şcolăriţa dezinvoltă nu putea fi decît metaforic. Ulterior aveam să mă obişnuiesc cu proferarea înjurăturilor falocentrice de către fete... Şi, în general, cu proferarea înjurăturilor de orice fel, de către oricine (subsemnatul inclusiv).
Pentru a ne putea însă bucura de virtuozitatea ei stilistică, înjurătura trebuie dezamorsată – ca şi cum ai smulge dinţii prin care se eliberează veninul unui şarpe, ca să-l poţi studia în (relativă) linişte. O tehnică de dezamorsare foarte eficientă este introducerea în doze mici a înjurătorilor, sau mai degrabă a elementelor lor componente, în texte scrise. Este uluitor cum se schimbă percepţia asupra acestora, cînd le vedem puse pe hîrtie. Cînd eram în primii ani de studiu al limbii engleze, însetat de cunoaştere şi dornic de progres, căutam cuvîntul fuck în toate dicţionarele care-mi picau în mînă. Multă vreme nu l-am găsit. Dar o, sublima clipă cînd, după ani de căutări, mi s-a oferit într-o ediţie nouă din Oxford advanced learner’s dictionary of current English, urmat, ce-i drept, de un triunghi cu semnul exclamării, care-l semnala ca tabu. În ediţiile ulterioare, semnul avea să dispară, înlocuit de indicaţii de registru care s-au îndulcit succesiv, de la vulgar la colocvial. Remarc cu această ocazie că au trecut zeci de ani de cînd curiozitatea academică nu mi-a mai dat ghes să răsfoiesc dicţionarele după acest cuvînt, care de ceva vreme a început să fie folosit nonşalant şi în paginile conservatoarei publicaţii The Spectator. Să-l fi întîlnit iniţial într-un dicţionar sau într-o publicaţie serioasă, Holden Caulfield veghind în lanul de secară nu ar mai fost atît de descumpănit cînd l-a descoperit scrijelit neoficial pe pereţii Muzeului de Artă.
Nu ştiu cum ar funcţiona o lume fără înjurături... Găsesc oricum înjurătura preferabilă violenţei fizice. Dar îmi pot imagina o lume în care înjurăturile dezamorsate să funcţioneze exclusiv la nivel stilistic. Cu acest gînd am scris pentru volumul meu Reciclopedia de poveşti cu rimă şi fără tîlc (Editura Arthur, 2013), povestea băieţelului ostracizat pentru că nu ştia să înjure, pînă cînd, şcolit la un maestru gunoier, a ajuns campion la înjurături pe cartier. Gloria i-a fost însă de scurtă durată, pentru că a provocat-o pe profesoara de română, care, cu avantajul erudiţiei, l-a surclasat la înjurături într-o competiţie spontană. Reproduc în final concluzia poemului:
De-atunci s-a băgat în şcoală
proba – scrisă şi orală –
de înjurături impuse.
Iar drept consecinţă nu se
mai înjură toţi pe stradă –
numai la olimpiadă...
Florin Bican este scriitor şi traducător.