Auzite, spuse, încasate

● Marius CHIVU

Bunicul matern înjura şi nu se încurca. Înjura de Cele sfinte şi înjura de toate – Dumnezeu, Christos, Paşti, cristelniţă, anafură, plus Dracu – folosindu-le separat, dar, cînd situaţia o cerea, cumulat. Ceva de genul: „paştele-şi-christosul-şi-dumnezeii-anafurei-şi-cristelniţei...“ Atunci, înjurăturile lui păreau o cîntare bisericească pe un ton ceva mai agresiv. Bunica, în schimb, nu înjura deloc (îşi punea mîinile la urechi cînd îl auzea pe bunicul), dar atunci cînd eu făceam prostii, îmi arunca două vorbe ale căror sens nu l-am priceput nici pînă în ziua de azi: „Sări-ţi-ar nasul, să-ţi sară!“ şi „Fire-ai închinat!“ Îmi place obscuritatea lor şi, mai ales, îmi lipseşte să le mai aud. Pentru vorbele astea, aş face orice prostie. 

● Stela GIURGEANU

Încercînd să-l învăţăm şi totodată să-i traducem o serie de înjurături româneşti, unui amic străin, copios amuzat de toate ce i le spuneam, i s-au întunecat brusc privirile. Era şocat, bulversat şi blocat în lipsa de logică a uneia dintre ele. Ne-a spus că înţelege treaba cu băgatul, cu folosirea diferitelor organe genitale pentru a-ţi grăi reproşurile, însă în ruptul capului nu înţelegea cum poţi „pedepsi“ pe cineva, luîndu-le la rînd şi copulînd, chiar şi într-o manieră ireverenţioasă, cu toate rudele moarte? Nu este mai mult o pedeapsă grotescă pentru cel care o proferează? „Why would anyone wish to fuck the dead relatives’ ancestors of another?“ – ne-a întrebat oripilat. N-am ştiut ce să-i răspundem. 

● Andrei MANOLESCU

În urmă cu cîţiva ani, stăteam în curtea unui ţăran bătrîn de la munte pe care-l cunoşteam, şi-i povesteam ce mai e pe la Bucureşti. Îi vorbeam despre ce mai învîrt politicienii, despre încurcatele iţe ale politicii dîmboviţene, despre interesele necurate ale unora şi ale altora... Ţăranul asculta cu atenţie şi nu zicea nimic, ceea ce mă stîrnea să vorbesc în continuare. La un moment dat, omul şi-a scos pălăria din cap şi a trîntit-o pe masa de scînduri, izbucnind: „’Le muma-n cur la toţi!“ A zis-o cu atîta foc şi aşa de răspicat, că formula mi-a rămas pînă astăzi în minte drept cel mai puternic slogan de opoziţie. 

● Matei MARTIN

Am fost învăţat, de mic, că nu-i frumos să înjuri. Mai tîrziu, de fiecare dată cînd încercam să reproduc, plin de admiraţie, vreo înjurătură creativă auzită pe stradă, mi se atrăgea atenţia că n-am accentul bun, că vocea sună fals, că n-am faţă de om care înjură. Uneori n-am nici ţinere de minte – aşa că sînt în stare să stric frumuseţe de formulare înlocuind, total aiurea, diverse cuvinte. Şi înjurătura are gramatica ei, una pe care adesea n-o înţeleg. Încerc să nu mă cenzurez, dar, de fiecare dată cînd scap o înjurătură printre dinţi, la nervi, oamenii rîd. „Bă, ochelaristule, nici să-njuri nu ştii“, mi se spune cu reproş. Băga-mi-aş picioarele! 

● Ruxandra MIHĂILĂ

Cea mai des auzită ocară în Grid, rostită cu obidă şi năduf, dar şi urmată, uneori, de un prelungit hohot de rîs e „Călcatu-te-ar nevoia în cap să te calce azi şi mîine.“ E la limita dintre sudalmă şi blestem, graniţă adeseori încălcată şi dintr-o parte, şi din cealaltă. De menţionat că se atribuia în trecut, în aceeaşi măsură, şi „boalelor“ (vitele de povară). Dar cum acestea au fost înlocuite de ferotenii, şi sudalma de mai sus e concurată, acerb, de cele care trimit la organele de la polul opus. Şi care sînt aceleaşi cu cele din tramvaiul 1, din Bucureşti. De unde, fenomenul de globalizare şi la nivelul imprecaţiilor.

● Matei PLEŞU

Eram într-o vacanţă de vară, la ţară, cu fratele meu. Stăteam cocoţaţi pe un gard de scînduri şi căscam gura la uliţă şi la trecători. Zăpăciţi şi stîrniţi de căldură, am epuizat rapid registrul cuminţeniei şi am născocit un concurs de înjurături. Suduiam pe rînd, copilăreşte, fără să ne uităm unul la altul, cu privirea în zare, hăt departe, la adăpost de ruşinea celor spuse. M-am hotărît într-un tîrziu să scot asul din mînecă, un fel de înjurătură a înjurăturilor, şi să închei jocul brutal, cu o victorie zdrobitoare. M-am strofocat, am ezitat şi m-am tot legănat pe gard, luîndu-mi parcă avînt să rostesc oroarea şi, după ce am făgăduit să nu povestim niciodată, nimănui, grozăvia celor petrecute, am şoptit emoţionat – cu sentimentul că am dat glas celei mai cumplite, ruşinoase şi obscene plăsmuiri a minţii – înjurătura supremă: „Femeie goală!“ N-aveam nici 7 ani. 

● Adina POPESCU

Înjur sănătos în intimitate, cînd sparg o farfurie sau mă lovesc de-o clanţă. În lume, îmi mai scapă cîte un „p… mă-sii!“ clasic şi inofensiv. Mi se pare că societatea românească, mai ales cea urbană, a involuat din punct de vedere al înjurăturilor, din moment ce „p… mea!“ a devenit un clişeu, întîlnit la tot pasul, cu diferite intonaţii şi nuanţe, chiar şi interogativ.

De curînd, am inventat cîteva înjurături decente pentru un zmeu, personaj în cartea fantastică la care lucrez. De precizat că zmeul Tase a fost nevoit să intre şi el în rîndul lumii şi s-a angajat ca şofer de TIR, aşa că mai toată ziua înjură „pe şofereşte“. Amintesc aici: „Să-ţi moară calul năzdrăvan în crucea cerului!“ sau „Băga-ţi-aş castelul într-o nucă, ca să-i fac vînt pe apa sîmbetei!“ sau „Tăia-ţi-aş capul, să-ţi crească unul de căpcăun în loc!“ 

● Iaromira POPOVICI

Cred că înjurăturile care m-au marcat cel mai tare în copilărie au fost cele ale bunicului meu, care erau mai plastice, mai agresive în mesaj şi mai directe. Şi nu, nu mi se adresau, erau cumva existenţiale, izbucneau cînd nu-i funcţiona ceva sau îl nemulţumea ceva. Cea mai frecventă era „Futu-te-n cur pe mă-ta!“ Azi, probabil banală. Cea mai ordinară înjurătură – după mine – pe care am auzit-o: „Mă piş pe tine şi-ţi dau foc!“ Cea mai benignă, din şcoală, care nu e, de fapt, înjurătură: „Pisici!“ 

● Dan STANCIU

Înjurăturile de azi (care îmi ajung la ureche cînd umblu prin lumea românească) mi se par terne, ofilite (spre blegi), fără zvîc. Şi-au pierdut semeţia şi forţa, anemiate prin repetiţie, asfixiate în aglomeraţie – cîte plm şi Băga-mi-aş pot încăpea într-un metru cub de aer? Poate le-ar prinde bine, ca să reînvie, un strop din vlaga vechilor descîntece, cum este acela cules în preajma anului 1907, în comuna Celei, de dr. Daniil Ionescu (medic primar al judeţului Romanaţi) şi Alexandru I. Daniil (student în Farmacie): „Râia sfragiea / Şi cu neovegia, / Toată buba, / Rana, / Mâncărimea, / Din sculament, / Din parlament, / Din guiguie, / Din şangăr, / Din nouă neamuri şi un sfert“. 

● Ana Maria SANDU

Cînd mă enervez mai apelez la cîte un „futu-i“, cîte o origine, un mort sau un dumnezeu. Nimic spectaculos. Mă amuză însă teribil doamnele care „îşi bagă“ şi „îşi scot“.

Prima şi cea mai fascinantă întîlnire cu un tsunami verbal am avut-o în copilărie: la cîteva case de noi stătea un bărbat singur şi cu minţile rătăcite. Cînd bea, se dezlănţuia. Era în stare să înjure în cascade. Sloboz, pipote, morţi îndesaţi pe gît, toate ororile pămîntului se revărsau din gura lui ştirbă. Îl ascultam fără să înţeleg nimic. Mă speria şi mă fascina, în egală măsură. La un moment dat, într-un joc de-al meu s-a rătăcit şi o înjurătură auzită la el. Mama a îngheţat lîngă mine, cînd m-a auzit. I-au ieşit ochii din orbite. Trebuie să fi fost o mare blestemăţie dacă a reacţionat aşa. Cred că acea înjurătură, pierdută pe drum, rămîne cea mai mare faptă de vitejie din cariera mea de injurioasă.  

● Mircea VASILESCU

Pe la începuturile Dilemei, cînd – ca şi acum – căutam teme pentru Dosarul din mijlocul revistei, cineva (îmi pare rău, nu mai ţin minte cine) a propus să ne ocupăm de „Înjurătura la români“. Propunerea a fost acceptată într-un vesel consens. Abundenţa articolelor primite a dus, pînă la urmă, la realizarea a două numere consecutive. Era la începutul anilor ’90, cînd societatea românească scotea dopul de la sticla libertăţii de exprimare şi săreau în toate direcţiile bulele spumoase ale tuturor cuvintelor şi ideilor interzise pînă atunci.

De aici (sau şi de aici) ni s-a tras. Dilema a fost taxată imediat de „frivolă“, „superficială“, „anticulturală“, pentru că aducea în atenţia cititorilor un subiect care ataca – bine a zis un eminent critic literar – „pudibonderia noastră naţională“. Am stat o clipă pe gînduri – „eram mult mai prost pe-atunci“, vorba poetului – şi m-am întrebat dacă n-au şi „ei, ceilalţi“ dreptate, dacă n-am sărit calul. Am considerat că nu. Mai tîrziu – nu că m-aş fi deşteptat prea mult între timp, dar orişicît, Internetul mi-a dat acces la multe lucruri, mult mai multe decît în 1993-’94, cînd singura tehnologie evoluată din redacţia noastră era o maşină de scris veche de juma’ de secol – am descoperit eseuri fascinante ale unor sociologi, psihologi, antropologi serioşi, din toată lumea, pe aceeaşi temă: înjurătura. Ce pot să zic, după 20 de ani? Doar atît: Dilema a fost – ceara şi parastasu’ şi anafura mă-sii – în avangardă, pe-aici pe la noi. Şi a fost înjurată din cauza asta. 

● Luiza VASILIU

Cel mai prost m-am simţit cînd, prin clasa a unşpea, într-o tabără de jurnalism, o profesoară de la Bucureşti care venise cu „tabără plătită“, pe altă filieră decît a noastră, s-a postat în faţa mea pe o alee de la Ciric, m-a apucat de vîrful nasului şi mi-a spus: „Fetiţo, eşti cam rea de muscă!“ Nu ştiam ce înseamnă, cred că nici ea, dar mi s-a părut oribil, mai oribil decît orice ţi-ar putea spune cineva vreodată. Între timp, am aflat că există şi „S-o fuţi pe mă-ta în puşcărie“, aşa că m-am mai liniştit.