Radu PARASCHIVESCU

În alte vremuri se spunea că, pentru a nu-şi lăsa ciuntită frumuseţea, un cadou trebuie să fie inutil.

„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”

Există două modalităţi de raportare la noroc: cea pasivă, în care eşti fără voia ta beneficiarul unui surîs al zeilor, şi cea activă, în care norocul trebuie construit şi fructificat.

Şi azi se chiuleşte la fel de vîrtos ca ieri, poate doar mai variat.

Cu aparatul de fotografiat sau cu telefonul mobil, poza de concediu e documentul de omologare în fața prietenilor, vecinilor, manichiuristei și colegilor de birou.

Nu e cazul să ne mire felul în care „copil”, „prost” şi „nebun” ajung să semnaleze acelaşi lucru – mirarea candidă – pe mai multe paliere.

Gama şi gala umorului românesc, de la băşcălie la poanta deşteaptă şi de la caricatură la memă, e un spectacol fără întrerupere.

Chefalonia e insula unde se mănîncă toată ziua chefal şi se fac toată noaptea chefuri, cu meniuri concepute de un chef chefliu.

Ca unul care, ducîndu-şi viaţa în plin „celmaicelism“, ştie cum se manifestă spiritul de competiţie la bloc, în cartier şi la coadă, am scris cu nişte ani în urmă cîteva rînduri pe care simt nevoia să nu le retractez. Ba chiar să le adaug aici: „Pasiunea pentru superlative rămîne nestinsă în România de-a lungul timpului. Casa de avocatură spirituală a excepţionalismului carpatin nu doarme şi insistă să susţină, în acest avînt insomniac, că trăim într-un spaţiu unde cel mai bun lucru pe

A doua cauză se leagă de lenea cu care aceiaşi oameni din presă (sau alţii) patinează artistic pe gheaţa minimei rezistenţe. „La ce bun să încerc exprimări noi, inclusiv licenţe inspirate?“ se întreabă pe fugă angajatul, între plata unei rate la bancă şi înfulecarea unui hamburger lîngă laptop. Îmi creşte cumva salariul? Aş. Obţin reacţii mai bune din partea publicului? Nu ştiu şi, sincer, puţin îmi pasă. Îmi cresc şansele de-a primi o ofertă superioară din partea unui concurent de pe

E ca scos din cutie, ras un milimetru sub piele, pieptănat impecabil, cu o ţinută care scîrţîie la mers. Îşi murmură salutul, „Bonsoir, madame“, cu capul înclinat în unghiul optim, cu privirile evitînd stilat decolteul gazdei. „Bune maniere ca a

Vezi, Doamne, nu-i bine să amesteci mingea cu tastatura și alergatul cu pianul. Serios? Ia întrebați-l pe Dan Grigore cît fotbal a jucat cu prietenii și cît de vișiniu îi sîngerează inima.

Invidia te pune adeseori într-o situaţie delicată: te uiţi în oglindă şi vezi pe altcineva. Pe unul mai bun, mai de succes, mai şarmant şi mai căutat de presă, de reflectoare, de premii şi de femei. Psihologii mută discuţia în planul elevat unde stăpîn este jargonul.

Poate cel mai bun mod de-a recunoaşte firile iremediabil subalterne este felul cum rîd la glumele şefilor. E un rîs de o onctuozitate admirativă, în care se ghiceşte imediat extazul ipocritului.

E vorba de inşi cu anatomie variabilă, care au renunţat la gît şi care, văzuţi din spate, au ceafa montată direct pe omoplaţi. Sînt băieţi care asudă la sală şi merg cu braţele încovoiate pe lîngă corp, aidoma unor culturişti coborîţi de pe podium sau unor personaje simpatice şi păroase din integrala Tarzan.

Ocupaţi să-şi camufleze indigenţa neuronală sau inadecvarea, impostorilor nu prea le arde de umor.

România neîmblînzită, care trăieşte în orizontul hashtag-ului „Rezist“ fără să-l afişeze, e genul de film care, tocmai prin frumuseţea lui crudă şi netrucată, îl invită pe fiecare dintre noi să devină sau (mai rar) să rămînă un locuitor critic şi autoexigent. Să accepte că e nevoie de o chirurgie a reformei. Şi să spere că semenii lui cu mai mult suflet şi mai multă păsare vor deveni „poliatri“. Adică oameni care nu vindecă boli, ci cetăţi, oraşe şi minţi înnămolite.

Cînd şeful spune o glumă, inferiorul ierarhic stăpînit de acest reflex începe să rîdă înainte de poantă, uneori chiar acoperind-o. El vrea să fie astfel cu un pas înaintea celorlalţi, dovedind că are în bagaj tot ceea ce-i trebuie lingăului fără fisuri

„Ceartă ca la uşa cortului între Lia Olguţa Vasilescu şi Grindeanu“! „Ceartă ca la uşa cortului pe Legea salarizării“! „Ceartă ca la uşa cortului între Moise Guran şi Eugen Nicolicea“!

Bacalaureatul şmecherului e barul, iar facultatea, cazinoul. Cu asemenea scrisori de acreditare, în calea şmecherului nu poate rezista nimic.

Drumuleţul spre limba ca şi superhaos e deschis gen.

Două sînt sentimentele care mă însoţesc de fiecare dată cînd îi invit pe oameni să se dea la o carte. Nu-mi dau seama care e mai puternic, mai influent, mai apăsător. Primul e nedreptatea; al doilea, sfiala. Le iau pe rînd.

Care e, mă rog, vorba cu pricina? Şi cine e, mă rog, filozoful Almăşan? Refrenul propunea reţeta de viaţă în care mulţi s-au grăbit să desluşească o mantră a succesului. Ia să vedem, acum vă amintiţi? Hai, uşurel. „Ai ai ai, / Dă-i-nainte cu tupeu, / Ai ai ai / Şi-ai să vezi că nu e greu.“

Un horoscop e mult mai uşor de încropit decît o previziune cu bătaie peste cincizeci de ani, fie ea şi glumeaţă. Nici alcătuirea unui hororscop nu e  complicată, mai ales cînd semnele astrale pe care ai de gînd să le propui configurează zodiacul noii limbi române.

Rîsul prostului? Cum adică, rîsul prostului? Ni s-a spus de mii de ori că proştii nu rîd. Că sînt solemni, bîntuiţi de gîndul automonumentalizării, băţoşi. Că iau totul în serios, începînd cu ei înşişi şi sfîrşind cu cine au început. Dar cum să crezi una ca asta, drăguliţă Doamne? Cum să nu rîdă proştii? Rîd şi ei, bată-i să bată.

A, era deja ceva/cineva pe locul acela? Ghinion. Să facă bine să se adapteze. Nu de alta, dar am venit. Şi nu sîntem dispuşi să plecăm.

Nu-i frumos să vorbeşti urît. Aşa ştiam fiindcă aşa ni se spusese – acasă, la şcoală, pe scară sau în spatele blocului, oriunde aveam parte de-un pedagog cumsecade. Mai tîrziu am aflat că e firesc şi chiar practic să bobinăm sudălmi şi vorbe grele.

Există pe lume oameni dispuşi să justifice faptele semenilor prin toate argumentele posibile: bioritm, alinierea planetelor, istorie recentă, contaminări mentalitare, ghinion, specific naţional, impuls necontrolabil etc. Nimic nu se naşte din nimic, iată deviza acestor înţelepţi cu sau fără deget la tîmplă.

Cu aproape trei luni în urmă, tînăra Geisa Silva a deschis uşa locuinţei sale din Rio de Janeiro, a vîrît mîna în rucsacul lăsat în prag de un necunoscut şi a scos de-acolo capul soţului ei, Joao Rodrigo Silva Santos.

Iată o condiţională neplauzibilă. Dacă tăceai? Ha, asta-i bună! Cum să taci? Acum şi aici? În fierberea şi în forfota asta? Păi de-aia am murit în decembrie? Şi, la urma urmelor, n-am tăcut destul? N-am respirat decenii la rînd prin palma care ne-astupa gura?

Bibliotecarul este, după canonul ideilor fixe, grav, sacerdotal, clorotic, încruntat şi palid. Păzeşte idei aşa cum alţii păzesc butoaie cu carburanţi sau lăzi cu muniţie. Are pete de ficat pe mîini, obraji scofîlciţi, cearcăne pînă la bărbie, degete uscate şi o anume lentoare care nu corespunde secolului, mileniului şi, în general, vieţii.

Multă lume suspină după sportul românesc de-altădată. În general, suspinătorii își suspendă rațiunea și se predau clișeelor. Sînt oameni crescuți în cultul limbii de lemn, care nu pot trăi fără „fetele noastre de aur“, „flotila din Carpați“ și „tricolorul înălțat pe cel mai înalt catarg“.

Nimeni nu poate să trăiască sub clopot. Să tatoneze iluzia autoprotecţiei, da, dar nimic mai mult. Dacă refuzi vibraţia lumii, dacă te extragi din împestriţeala ei vocală, nu faci decît să curtezi autismul. Viaţa etanşeizată nu e viaţă, ci un erzaţ primejdios.

Ducem de cincisprezece ani un război surd cu Sandra Brown şi urmaşele ei. Îl ducem de pomană. Nu Sandra Brown ne împiedică să-l vindem pe Ion Popescu sau Pop Ionescu, ci lipsa de idei, de subiecte şi în fond de talent a acestuia din urmă. Nu intraţi în panică, încă e loc pentru toată lumea.

De fapt, cum va fi cînd ceea ce este va fi ceea ce-a fost? Trecutul, ţara străină despre care vorbea Hartley, arată altfel prin fiecare pereche de ochelari fixată în puntea nasului. De la caz la caz, trecutul poate ascunde multe: bucurii pasagere, neîmpliniri dureroase, patinaj pe gheaţa subţire a iluziilor sau – consolarea de serviciu între Carpaţi – mulţumirea că n-a fost mai rău.

Ilunga Mwepu e un bărbat care, de cîteva decenii, lipeşte etichete una peste alta. „Congolez“ în loc de „zairez“, „antrenor“ în loc de „fundaş“, „protestatar“ în loc de „nepriceput“. Ştafeta identităţilor nu se opreşte.

În felul lor misterios, românii iubesc dreptul roman. Din acest punct de vedere, mituirea traduce prost principiul din titlu: Do ut des. Orice se poate plăti fără chitanţă şi impozit. Şpaga e ca analiştii: omniprezentă. Te prezinţi cu ea la grădiniţa copilului, la administraţie, la maternitate, la cămin, la antrenorul de la pitici, la secretara liceului, la arbitri – peste tot.

Ubicuitatea a încetat să fie privilegiul zeilor. Tot mai mulţi muritori aspiră la omniprezenţă. Ei profită de generozitatea pe care le-o arată mass-media. Deficitul de anticorpi mediatici face să existe mijloace de comunicare, dar nu şi de ex-comunicare.

E un film vechi. Anul viitor împlineşte trei decenii. Se numeşte Whose Life Is This Anyway?, se inspiră dintr-o piesă a lui Brian Clark şi-l are în rolul principal pe Richard Dreyfuss, care joacă un sculptor cvadriplegic obligat să trăiască mai departe, în ciuda propriei voinţe.

Am ieşit din colţul roşu unde ne înghesuise istoria? Manualele alternative aşa spun. Am lepădat stratul de piele socialistă şi apoi comunistă?...

Cine descinde în Titan venind de la Viena strîmbă din nas şi-i căinează pe nefericiţii comprimaţi în tabachere de beton, pe care Şerban Foarţă i-a numit cîndva "blocatarii din blocoteţe"....

"Rău ne mai dor genunchii şi şalele! Găsiţi, oameni buni, o poziţie mai comodă. Aşa n-avem cum să rezistăm." Cine se plînge atît de amarnic?...

Titlul de mai sus a apărut cu aproape un deceniu în urmă, pe prima pagină a unui cotidian de sport. Dedesubt, un fotograf iute de mînă surprinsese un instantaneu spumos....

O specie ciudată de telespectator şi-a făcut apariţia de cîtăva vreme în sufrageria naţională. Încă nu i s-a găsit denumirea potrivită, dar i s-a fixat comportamentul....

Era de aşteptat: mall-ul (românesc, dar nu numai) a încetat să fie un complex comercial şi a căpătat o nouă identitate....

"Nu aruncaţi gunoiul. Din el se fac emisiuni TV", avertiza Woody Allen cu două decenii în urmă, indispus de oferta americană a ecranului....

Nu-i deloc simplu să fii suporter. Azi mai mult ca ieri şi mîine mai mult ca azi, asta înseamnă în principal două lucruri: să susţii şi să suporţi....