Radio Itsy-Ambitsy

Există filme în care personajul pozitiv plictiseşte, iar cel negativ seduce. Şi fiindcă „viaţa e sursa”, vorba scheciului, lucrurile se petrec uneori la fel şi în realitate. Plictisul virează spre enervare cînd protagonistul îşi duce viaţa în orizontului sporului vizibil: o maşină mai nouă, o casă mai mare, un serviciu mai bine plătit. Ca să urci pe scara asta, trebuie în primul rînd să ţi-o propui. Iar ca să ţi-o propui, e nevoie ca înăuntrul tău să lucreze ceva care să te împingă zi de zi de la spate. Acel ceva este ambiţia, unul dintre lucrurile despre care mintoşii acestei lumi încă nu au stabilit dacă e bun sau rău. Rodnic sau sterp. Integrator sau izolant. În funcţie de locul în care te aşezi, ambiţia e necesară sau dăunătoare, indispensabilă sau futilă. Oricum însă, ambiţiosul face de obicei figură de nesuferit. Fiindcă e mereu în competiţie, fiindcă vrea să treacă mereu primul linia de sosire, fiindcă nu acceptă că poate fi altcineva mai sus de el.

Sigur, coloratura ambiţiei diferă de la caz la caz. E greu, chiar imposibil, să fii campion mondial sau olimpic fără ambiţie. Pe de altă parte, poţi fi un pictor sau un scriitor cumsecade fără să devii robul acestui virus al concurenţei care te plasează zi şi noapte în campionat. Ca să scrii un roman bun nu e nevoie de ambiţie, ci în primul rînd de talent. În schimb, ca să înoţi suta mai repede decît americanul, australianul sau englezul, nu ajung stilul de viaţă, alimentaţia şi antrenamentele. E categoric nevoie de ambiţie în dozajul optim, adică îndeajuns încît să te propulseze fără să te smintească.

Cazul David Popovici e un exemplu de ambiţie hrănită cu ce trebuie (la fel ca sportivul). Înotătorul are ambiţia de-a ajunge echivalentul GOAT-ului din tenis fiindcă îşi cunoaşte înzestrarea şi poate să facă proiecţii de performanţă chiar şi la optsprezece ani neîmpliniţi. Popovici priveşte lucrurile pragmatic, în ciuda juneţii menite să-l arondeze mai degrabă înaripărilor romantice. Are ambiţia supremaţiei, dar nu e nimic absurd, indecent sau caraghios în visul şi în ambiţia lui. Pragul de care ştie, probabil, că nu trebuie să se lovească este cel în care ambiţia devine fanatism. Atunci lucrurile scapă de sub control şi hrana sănătoasă de care are atîta grijă echipa din jurul lui, în primul rînd familia, e înlocuită de toxine. Am scris „familia”? Nu din întîmplare. Una dintre formele explicabile şi dizgraţioase ale ambiţiei este ceea ce se cheamă, cu o expresie în curs de clişeizare, „răzbunarea prin copii”. Scena patetică se joacă în mii de case cu zeci de mii de actori. De o parte, părinţii pe care conjunctura, ghinionul, pilele altora sau propria lor mediocritate i-au făcut să se rateze profesional, să lucreze zeci de ani à contre cœur, să aducă în casă un salariu plătit cu frustrare, somn pe sponci, muncă în schimburi şi aripi retezate. De partea celalaltă, copilul încărcat cu ambiţia revanşei. „Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.” Condiţionat în felul ăsta, copilul va trăi cu teamă, însoţit de stafia reabilitării cu dispensă. Şi fiecare pas greşit va trece drept dramă de familie. Dacă nu cumva se vor găsi şi părinţi care să şoptească, la primul cinci la română sau la primul loc opt în finala de la bras: „Deci vrei să fiu în continuare nefericit. După toate sacrificiile pe care le-am făcut, atît contez eu pentru tine. Halal”.

Fiindcă Itsy-Bitsy se recomandă drept „radio de familie”, la fel se poate intitula şi colegul dumisale de unde (uneori foarte) scurte, Itsy-Ambitsy. Şi aici părintele lucrează de multe ori mai vîrtos decît copilul. Există, va spune el, o bună-intenţie de necontestat. Şi va avea acoperire – nu neapărat şi dreptate. Copilul ia note bune fiindcă învaţă bine, iar dacă învaţă bine înseamnă că a asimilat multe lucruri. Se ştie de cîte ori acest scenariu e invalidat de realitate şi în cîte cazuri premiantul de azi e inadaptatul de mîine. În lumea de astăzi, premiul întîi cu coroniţă şi memorarea tututor podurilor peste Dunăre, Vltava şi Sena nu-i garantează nimănui o carieră frumoasă. Pe lîngă asta, cunoştinţele pasive pe care ţi le înghesui în magaziile minţii vor face singurul lucru pe care se pricep să-l facă: vor aduna praf. Pe de altă parte, să nu ne facem că nu vedem felul în care e transformat copilul premiant în element de mîndrie familială. Altfel intri în lift, altfel vii de la piaţă şi altfel discuţi cu vecina de la trei cînd „ăla micu’” e un superlativ biped în mişcare. Alianţa dintre ambiţia insuflată copilului şi mîndria pentru notele (calificativele) mari poate duce la succes vremelnic şi tristeţe pe termen lung.

Tot la Itsy-Ambitsy se poate auzi şi emisiunea dedicată taţilor care vor ca băieţii lor să ajungă Mbappé fiindcă ei, taţii, n-au ajuns nici măcar un prăpădit de Rodin Voinea. Şi aici operează tot un fel de ambiţie prin delegare, la care copilul are uneori motive să nu marşeze – printre altele, din cauză că e gras, are platfus sau pur şi simplu nu ştie să dea cu piciorul în minge. Cunosc cazuri cînd o posibilă carieră de geograf sau arheolog a fost anulată fiindcă ambiţia părintelui („Numai eu ştiu cu ce eforturi te ţin în şcoală şi am grijă să nu-ţi lipsească nimic”) a fost să i se scandeze numele copilului. Aceeaşi ambiţie îl va fi făcut, în unele situaţii, să-l ia deoparte pe antrenorul care i-a spus că are un copil antitalent şi să-i plaseze un plic motivaţional, cu ajutorul căruia să vadă în sfîrşit lumina. Şi să-l privească pe odor pe potriva viselor paterne: ca pe o superbă zeitate a gazonului, pentru care bărbaţii îşi sparg plămînii, iar femeile îşi scot sutienele şi le agită frenetic la fiecare gol marcat.

Cum spuneam, oamenii celebri şi înţelepţii lumii nu s-au pus de acord dacă ambiţia ajută sau inhibă. Iuliu Cezar, Alexandru cel Mare sau Machiavelli o exaltă. Emil Cioran sau Montaigne o privesc sceptic şi-i intuiesc potenţialul distructiv. Calea de mijloc pare s-o livreze Otto von Bismarck, care, într-un surprinzător moment de sensibilitate, conchide: „Ambiţiosul e cel care nu se mulţumeşte cu nimic, nici măcar cu fericirea”.

Radu Paraschivescu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Noi sîntem români (nimeni nu-i perfect), Editura Humanitas, 2022.