Rîsul prostului
Rîsul prostului? Cum adică, rîsul prostului? Ni s-a spus de mii de ori că proştii nu rîd. Că sînt solemni, bîntuiţi de gîndul automonumentalizării, băţoşi. Că iau totul în serios, începînd cu ei înşişi şi sfîrşind cu cine au început. Dar cum să crezi una ca asta, drăguliţă Doamne? Cum să nu rîdă proştii? Rîd şi ei, bată-i să bată. Ba chiar cu zgomot uneori. Atîta doar că nu o fac cînd trebuie, cum trebuie şi de cine trebuie.
De fapt, felul în care rîde prostul vorbeşte despre două dintre carenţele lui fundamentale: stîngăcia şi precaritatea. Prostul rîde cu toate că nu are umor. Şi nu are umor fiindcă nu ştie să deprindă rosturile şi virtuţile ironiei. Pentru el, cine optează pentru registrul comic e un neisprăvit, un terchea-berchea. Floreta verbului, poanta, viţul fac parte dintr-un arsenal pe care, neputîndu-l folosi şi neştiind la ce e bun, prostul îl respinge.
Revenind, asta nu înseamnă că prostul nu rîde. Înţelepciunea populară a fixat deja cadrul în care o face (a se vedea expresia „a rîde ca prostul/proasta în tîrg“) . Fără acces la Bergson sau măcar la Jankélévitch, el se amuză în situaţiile în care se recomandă fie gravitatea, fie dramul de empatie. Prin contrast, cînd e de rîs, prostul stă ferecat într-o căutătură rea, cu ochii mijiţi şi gura pungită. Calamburul şi aluzia i se par nişte duşmani perfizi. Prostul e, prin excelenţă, avocatul sensului propriu al cuvintelor. Cine se încumetă spre sensul figurat face figură de eretic şi merită tăvălit prin fulgi şi catran, dacă nu ars de-a binelea pe rug. (Pentru proşti, în cazul că deschid din întîmplare aici: nu puneţi mîna pe chibrituri – era să zic „nu vă inflamaţi“ – , a fost o figură de stil.)
Există cîteva situaţii care confirmă atît amplasamentul precar al prostului în lume, cît şi inadecvarea lui în ale rîsului. Una dintre ele este apariţia unui infirm sau a unui bolnav în raza vizuală a prostului. Cînd vede un olog, un ciung sau un chior, prostul rîde. Iar dacă pe urmă pune mîna la gură, n-o face din pudoare rurală, ci fiindcă vrea să-şi camufleze dentiţia lumpen. Un infirm e oricînd un prilej de amuzament pentru un prost. Şi asta nu fiindcă în memoria lui ar îmboboci brusc definiţia lui Montaigne („fericirea e suma tuturor nenorocirilor de care nu am avut parte“), ci din pură neînţelegere. Din indigenţă mentală. În prezenţa infirmităţii, prostul nu rîde cu răutate, ci din cauză că fiinţa care i se arată în faţa ochilor iese din conturul firesc, se sustrage într-un fel tiparului. Iar pentru prost orice deviere de la parametrii normali se cere întîmpinată cu un rîset. Beteşugul nu e prilej de compătimire sau de compasiune, ci de amuzament. Prostul nu poate fi solidar cu infirmul, pentru că – în mintea lui – asta l-ar face şi pe el infirm. Amintiţi-vă cît de proşti (adică de necopţi la minte) eram în şcoala primară. Amintiţi-vă cum rîdeam cînd vedeam un copil cu o mînă mai scurtă sau cu un deget lipsă. Amintiţi-vă că şi în cazul unei infirmităţi sociale (haine rupte, pantofi scîlciaţi), reacţia noastră era aceeaşi.
A doua situaţie – nu şi ultima – care dovedeşte că prostul nu ştie să rîdă dă naştere aşa-numitului rîs ierarhic sau de linguşire. Cînd şeful spune o glumă, iar prostul i se află în apropiere, prima lui reacţie este tăcerea. Motivul e simplu: omul n-a prins poanta. Cînd însă cei mai bine echipaţi neuronal decît el încep să rîdă, în prost prinde cheag o dorinţă arzătoare de-a le surclasa reacţia, pentru ca nu cumva şeful să vadă în atitudinea lui rezervată o formă de nesupunere sau un dezacord. Şi atunci, chiar dacă accesul la poantă îi rămîne interzis – cine ştie, poate că gluma îl vizează chiar pe el –, prostul izbucneşte într-un rîs hăhăit şi torenţial, care produce jenă şi momente de stînjeneală. Auzindu-l, şeful conchide că pe viitor ar fi bine să se abţină.
Un prieten mi-a relatat cîndva o scenă în care proaspătul fin încerca să i se vîre pe sub piele proaspătului naş. Îi curăţa scama pe care încă n-o avea, îl venera de zece ori pe zi, îi stătea aproape în mai toate ocaziile social-mondene. Ei bine, cînd naşul spunea un banc, finul cu pricina declanşa o serie de hohote care se terminau – invariabil şi, de la un punct, inevitabil – cu apelativul înrudirii familial-spirituale. Ceva de genul „hă-hă-hă-hă, naşule“.
Dacă şi bogaţii plîng, dacă şi caii se împuşcă (nu-i aşa?), atunci fie-le permis şi proştilor să rîdă. În tîrg, pe lîngă şef sau pe lîngă naş. Gudurîndu-se cu entuziasm, iar apoi ducîndu-şi repede mîna la gură.
Radu Paraschivescu este scriitor, jurnalist şi traducător.
