Ne-ai lăsat (cu) mască, 2020

Drama se amestecă uneori cu hazul şi năprasna cu vorba de duh. Nimic surprinzător aici. Sîntem tot noi, sîntem aceiaşi. Cei care spun bancuri porcoase la priveghi şi se scuză cu paharul în mînă că „şi răposatului i-ar fi plăcut să fim veseli”. Cei care se liniştesc că „nu e dracul chiar atît de negru” cu prăpastia sub ochi. Cei care cred că nu trebuie ratat nici un prilej de glumă – oricît de rău ales prilejul şi oricît de proastă gluma. (Să-l pomenim repede aici pe vectorul de conştiinţă Cristian Popescu-Piedone, vinovat individual într-un caz colectiv, care candidează la o primărie de sector cu sloganul „Aveţi grijă pe cine votaţi, să nu vă frigeţi şi de data asta”.) Nimic nu ne poate schimba, nici măcar o amărîtă de pandemie. Gama şi gala umorului românesc, de la băşcălie la poanta deşteaptă şi de la caricatură la memă, e un spectacol fără întrerupere. După cutremurul din 1977 au apărut, nu se ştie de unde, întrebarea pseudoenglezească de bune maniere „How zgudu you do?” şi răspunsul „Fine, tencui”. Tot în zilele acelea, opinia publică a făcut o grimasă de dezgust la auzul dialogului: „Cine l-a descoperit pe Toma Caragiu?” „Tot macaragiu’”. Pe atunci, lumea nu prea auzise de ceea ce psihologii numesc astăzi „mecanisme de coping”. Şi totuşi, lucrurile erau explicabile, chiar dacă te scîrbeau sau te contrariau. Prin rîs – fie el gros, mojic sau discret –, te descotoroseai de frică. Sau cel puţin încercai. Cu trei sau patru sute de ani în urmă, o bună parte dintre cei care asistau la execuţii rîdeau, se strîmbau şi spuneau glume deşucheate. Mecanismul era acelaşi. Şi reflecta fericirea de-a fi în jurul eşafodului, nu pe el.

Robinetul cu glumiţe deschis de COVID-19 curge de trei sferturi de an. Pe ţeavă se revarsă de la începutul lui martie ceva cu debit şi culoare variabile. La noi, dar nu numai. Uneori poanta e finuţă şi poartă în ea mici aluzii culturale. Alteori e frustă şi provoacă înroşirea pudibonzilor. Nu se mai ştie precis cine şi cum a început; şi nici nu contează. Important e să avem măcar un dram de îngăduinţă pentru coborîrea ţinutei şi a ştachetei. Ca strategie de apărare, s-ar putea ca rîsul să nu te salveze, dar măcar îţi dă putere să te aperi mai departe. Şi să speri că o să treci cu bine cumpăna, chiar dacă uneori îţi vine să proclami, ca în Caragiale, „Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm”. Prin urmare, e permis să fim neghiobi în glumiţe şi să rostim/cîntăm cu impunitate „A-nceput de ieri să moară / Cîte-om”. Sau „Linu-i lin şi pangolin”. Sau „O, sole pandemio”. E permis să scriem sub pozele cu naţionala de fotbal „Sîntem prudenţi. Stăm acasă” pentru a saluta încă o ratare a calificării la fotbal. E permis să glumim pe seama măştii şi să ne amintim că „Zorro e singurul muritor care poartă mască spre a fi recunoscut”. E permis să constatăm că pe Publius Covidius îl mai cheamă şi Nasol. E permis (şi stupiduţ, da) să-i evocăm pe Covidiu Ioaniţoaia şi Covidiu Lipan-Ţăndărică. Şi e la fel de permis să constatăm că tradiţia măştii româneşti, fără să aibă vechime, mister şi nobleţe ca în Africa sau măcar Veneţia, se arată totuşi viguroasă. Mai ales la televizor. Cei trecuţi de 40 de ani ţin minte, fără îndoială, emisiunea Cu mască, fără mască de pe postul public, înaintaşa produselor de tip Masked Singer sau Te cunosc de undeva de astăzi. Ştafeta a fost preluată şi predată conform regulamentului de joc.

Pe de altă parte, nu e de mirare că vocabularul s-a dilatat în pandemie şi a făcut loc unor cuvinte despre care ne vom aminti cîndva poate cu un surîs, poate cu un frison. Şi aici s-a lucrat masiv şi jovial: „Tristan şi Izoleta”, „Izoleta misterioasă”, „Isoleta Bella din Taormina” „Romeo şi Izoleta”, „Trentin Quarantino” etc. Noile verbe au dărîmat la rîndul lor porţile dicţionarului şi au dat năvală: a termometriza, a carantina, a operaţionaliza, a temperaturiza, a colapsa, a izolaţiona (sic!). Unele vor rămîne, altele nu, în funcţie de măsura în care vor reuşi să se infiltreze în exprimare, mai cu seamă în cea prin viu grai. De multe ori însă, nu cuvintele sînt problema, ci felul cum le foloseşti. La sfîrşit de an 2020, după aproape zece luni de pandemie, pe ecranul memoriei personale rămîn cîteva nerozii rostite de un personaj care trece încă drept guru al presei, deşi a forţat limitele zoologiei şi a făcut găina să nască pui vii. Iată trei exemple din ghidul gîndirii de-a-ndoaselea: 1) „Omul nu s-a născut cu mască” (s-o fi născut cu vestă de piele, mai ştii?); 2) „Nici stalinismul, nici fascismul, nici faraonii, nici măcar mongolii nu au interzis oamenilor să iasă din case. Nici cele mai sinistre dictaturi nu ne ţineau în case”; 3) „Timp de două luni, tot ce-a cîştigat omul după ce-a ieşit din peşteră – şi prin Revoluţia Franceză – s-a dus dracului”.

Vorba lui Jan Hus la apropierea de rug a bătrînicii cu braţul de vreascuri: „O, sancta simplicitas”.

Radu Paraschivescu este scriitor.