⬆
șpaga bună trece primejdia rea?
Cu o şpagă toţi sîntem datori
Debutul meu în viaţa de cetăţean al patriei (odată cu intrarea în clasa I) a fost dilematic. Ba chiar bulversant. De primul 1 Martie, părinţii mi-au spus destul de sec: „Vezi că ar fi bine să-i iei ceva frumos tovarăşei învăţătoare, că aşa se face“.
Cine ne scapă de „lupul cel rău“?
Imaginaţi-vă că oamenii şi-ar dori să elimine şpaga din vieţile lor. Imediat şi firesc, ne-am gîndi că cineva ar trebui să rezolve această problemă. „Nu stă în puterile noastre să o alungăm! Cineva trebuie să o facă şi pe asta!“ – cred că aşa ar suna, în minţile noastre, pasul al doilea.
Şpaga la români
Anual, statul cumpără bunuri şi servicii echivalente cu 10% din PIB (sau 12 miliarde de euro), iar anchetele realizate de jurnalişti au dezvăluit faptul că nivelul „comisionului“ plătit de companii pentru a obţine contracte cu statul este de 10-30% din valoarea contractelor. Prin urmare, putem uşor să ne imaginam că sumele încasate ilegal de funcţionarii publici de rang înalt trec de un miliard de euro în fiecare an.
Şpaga e bună!
Şpaga e subînţeleasă, e contractul tacit, e legea nescrisă. Şpaga e reacţia la procesul de uzură la care te supune Spitalul organizat ca un centru social al selecţiei naturale.
Biserica mituirii neamului
La amvon – oficiantul are cravată, burtă şi o privire răscolitoare. Vorbeşte pe un ton ponderat despre datorie, despre familie. Sala este plină pînă la refuz de credincioşi timoraţi, tremurători în propria lor piele, furnicuţe cuminţi ale zilei de azi şi de mîine. Discursul nu are suişuri şi coborîşuri, curge monoton, pînă la limita inteligibilităţii.
Raţionalitatea şpăgii
Şpaga este, cel puţin la primul nivel de analiză, un comportament raţional. Mergi cu trenul. În loc să dai 10 lei pe bilet, îi dai 5 lei naşului – ambii actori cîştigă. Te prinde poliţistul cu radarul. În loc să dai 300 de lei şi să rămîi şi fără carnet, îi dai omului 150 – din nou, ambele părţi cîştigă. Îţi trebuie o hîrtie de la administraţie, ai de aşteptat o lună. Îi dai 100 de lei funcţionarului de la ghişeu şi o capeţi pe loc – iarăşi, cîştig pe ambele părţi.
O orhidee şi un aspirator
De ce nu ia S. niciodată şpagă? Din principiu – preferă să fie o antipatică decît o penibilă despre ale cărei „activităţi exatracurriculare“ se va vorbi pe la colţuri. Unde şi de ce dă/a dat S. mereu şpagă?
Despre cum am devenit „şpagolog“
În urmă cu cîţiva ani, în cadrul Campaniei „Nu da Şpagă!“ – singura de acest gen care s-a desfăşurat în România –, ne-am gîndit să alcătuim şi un Manual de şpagă care să conţină nu doar practicile asociate corupţiei mici, cele cu care ne-am obişnuit în viaţa de zi cu zi, ci şi „tarifele“ de la vremea respectivă. Era mai mult decît o „jucărie“, o abordare ironică a „fenomenului“, căci putea să le ofere şi un instructaj celor novice într-ale şpăgii.
Îţi dau ca să-mi dai
În felul lor misterios, românii iubesc dreptul roman. Din acest punct de vedere, mituirea traduce prost principiul din titlu: Do ut des. Orice se poate plăti fără chitanţă şi impozit. Şpaga e ca analiştii: omniprezentă. Te prezinţi cu ea la grădiniţa copilului, la administraţie, la maternitate, la cămin, la antrenorul de la pitici, la secretara liceului, la arbitri – peste tot.
Şpaga în comunism - disfuncţie sau mecanism adaptativ?
„Şpagă“, „şperţ“, „bacşiş“, „plocon“ sau „dar“, toate au fost amplu reprezentate în viaţa cotidiană din timpul regimului comunist, desigur, cu unele deosebiri în timp, ceva mai puţin în perioada de relativă prosperitate din anii 1960 şi 1970 şi cu atît mai mult în anii 1980.
Mic îndreptar de furtişaguri din asfalt
Şpagă la doctor, şpagă la secretariatul liceului, şpagă la inspectorul de la fisc, la cel de la inspecţia în construcţii şi la alte persoane ce îmbracă haina de funcţionar public numai pentru a se împrieteni cu această entitate – şpaga –, mereu aducătoare de venituri grase şi neimpozitate, oricărui om mai descurcăreţ, cum se spune în popor.