Mircea KIVU

Nu (prea) știm cum va arăta sistemul de valori al lumii de mîine. E însă bine de știut că va fi altfel.

Se știe, ne așteaptă o iarnă grea, în care diminuarea puterii de cumpărare a veniturilor va afecta grav calitatea vieții celor mai mulți dintre noi.

Tinerilor de azi trebuie să le spunem „Zîmbiți – mîine va fi mai rău!“.

Putem explica reacția fată de suferințele vecinilor noștri (și) prin teama că și noi am putea deveni victimele unei agresiuni similare.

Dreptul de a critica a venit la pachet cu nevoia publicului de a identifica răul.

În primăvară, ne consideram norocoși că trăim în țara cu cele mai mari procentaje de oameni vaccinați.

Cei 15.000 de specialiști au întîrziat să apară sau prestația lor a fost sub așteptări.

Este neîncrederea scrisă în genele naționale? Greu de demonstrat, dar sigur e că sîntem printre cei mai suspicioși europeni.

Problema principală a remunerării bugetarilor vine din modalitatea netransparentă, ca să nu zic arbitrară, în care sînt stabilite salariile, și mai ales ierarhia acestora.

Bunul-simţ ne spune că aceste reguli ar trebui scrise, sau măcar agreate, de către acţionari, conform intereselor lor. Ei bine, în realitate lucrurile stau exact invers: regulile sînt făcute de către cei aleşi, în dispreţul cererilor venite dinspre societatea civilă.

Sînt dispuşi să muncească duminica, dacă înţeleg că e nevoie, cu condiţia să nu-i penalizezi dacă întîrzie dimineaţa o jumătate de oră. Şi lista poate continua. Ei bine, nu am impresia că antreprenorul român, disperat că-i pleacă angajaţii, o are la îndemînă.

În România, toate referendumurile (cu excepţia celor pentru Constituţie) au fost utilizate în situaţiile tensionate apărute între preşedinte şi Parlament.

Referindu-se la români, maghiarii invocau cel mai frecvent atributul religioşi. Pentru maghiari, românii erau de acord cu aceştia pentru harnici, dar şi orgolioşi şi egoişti.

Reveionul era altfel, era cu „gaşca“. (Cine nu avea gaşcă era trist şi petrecea Revelionul cu familia.)

Aşadar, populismul vinde iluzia că poţi guverna mulţumind pe toţi, în egală măsură, că poţi favoriza pe cineva fără a defavoriza pe nimeni. De cele mai multe ori, costurile ascunse sînt mai mari decît beneficiile. Doar că ele vor fi plătite mult după ce politicienii populişti îşi vor fi îndeplinit obiectivele electorale.

Ceva se întîmplă. A fost, în 2013, şirul de manifestaţii care au dus mai în­tîi la blocarea proiectului Roşia Montană Gold Corporation, apoi a explorării prin fracturare hidraulică a gazelor de şist. În 2014, a fost explozia de indignare faţă de limitarea de către Guvern a exercitării dreptului de vot pentru românii din străinătate.

O altă apucătură de modă nouă este „ctitoria“ din bani publici. Nu ştiu cît de legal e ca Banca Naţională să finanţeze, la Hurezi, construcţia unui ansamblu de chilii mănăstireşti (incluzînd o luxoasă casă de oaspeţi).

Cu maţina, te uită Dumnezeu în ambuteiaje, după care te învîrţi după un loc de parcare. Cu autobuzul, îl aştepţi pînă ţi se urăşte, după care vine unul atît de aglomerat încît nu mai ai loc. Cu bicicleta, îţi trebuie atitudine de cascador. Nici pe jos nu-i bine, căci eşti obligat să inspiri noxele.

„Vecino, dă-mi şi mie aspiratorul tău, că al meu s-a stricat.“ „N-ai o juma’ de kil de făină, pînă la patru, cînd vine al meu să-l trimit la Alimentara.“ „Împrumută-mi ceva amuzant de citit, că-s răcit şi n-am voie să ies din casă.“ „Dă-mi şi mie o sută pînă la leafă.“

O întîmplare din anii ’70, din prima mea practică de student la Sociologie. Aveam de aplicat un chestionar destul de stufos, într-un sat din Teleorman. Intervievam o băbuţă pe care o găsisem în curtea casei, pregătind o ciorbă de verdeţuri. La un moment dat, trebuia să o întreb ce orătănii are prin gospodărie.

Din cei 91 de ani de viaţă, peste 75 i-a petrecut ca artist – căci a debutat la radio la 16 ani. Şi-a început cariera în anii ’30, de înflorire economică, a cunoscut apoi dictatura regală, Războiul, ascensiunea comunismului, Revoluţia, s-a stins cu puţin înainte de a putea deveni cetăţean al Uniunii Europene.

Ion Iliescu este deţinătorul unor performanţe demne de Guinness Book-ul politicii. Nu doar că, după cea mai sîngeroasă răsturnare a unui regim comunist, a reuşit să devină şeful statului, nu doar că a deţinut trei mandate de preşedinte într-un stat a cărui Constituţie interzice deţinerea a mai mult de două.

Încă de la primele sondaje de opinie făcute în anii ’90, instituţiile cu imaginea cea mai bună erau, pentru români, Armata şi Biserica – cu procentaje relativ egale, de peste 90%. Politicienii au înţeles repede lucrul ăsta şi s-au grăbit să se asocieze, cît mai mult, cu cele două instituţii – sau cu reprezentanţi ai acesteia.

Dacă e să ne uităm la Collins English Dictionnaire, exerciţiul propus este interzis prin definiţie, căci societatea civilă ar însemna chiar „elemente precum libertatea de exprimare şi justiţia independentă, care constituie societatea democratică“.

În „iepoca de aur“, lucrătorul în servicii avea un statut privilegiat, situat în ierarhia socială informală imediat după nomenclaturist. Asta se datora penuriei generalizate, combinate cu menţinerea arbitrară a preţurilor cu amănuntul la un nivel simbolic.

Dacă s-ar înscrie în cursa pentru biroul din Palatul Cotroceni doar cei care speră să-l poată ocupa, nu am avea mai mult de doi-trei candidaţi la fiecare scrutin. Dar asta s-a întîmplat doar în epoca romantică postrevoluţionară.

În vara lui 2012, au fost peste şapte milioane de români care au votat demiterea preşedintelui. Uniunea Europeană s-a opus şi Traian Băsescu a rămas în funcţie. Ar fi fost de aşteptat o creştere a aversiunii faţă de instituţiile europene, uşor de făcut vinovate, din punctul de vedere al celor şapte milioane.

O fi fost egalitarismul unul din principiile comunismului, dar el nu se aplica vacanţelor oamenilor muncii. Fiecare categorie avea propriile vacanţe – evident, după cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii depuse întru edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate.

Încrederea stă la baza funcţionării multor instituţii fundamentale ale societăţii noastre. Una dintre acestea este (ar trebui să fie) cea a asigurărilor. De fapt, „a asigura“ înseamnă, între altele, „a încredinţa“. Principiul societăţii de asigurare este cel al împărţirii riscului.

În urmă cu vreo 15 ani, o firmă asiatică (pot să-i spun şi numele, dar am observat că anonimatul e de bonton) cumpărase nişte fabrici de la noi (şi acestora pot să le spun numele, dar uite că n-o fac). Managerii se plîngeau că relaţiile cu muncitorii sînt tensionate, că una-două izbucnesc conflicte...

Pînă în urmă cu aproximativ un secol, societatea s-ar fi putut încă descurca, cred, fără ajutorul cuvintelor. Mă gîndesc la filmul mut, care era încă inteligibil, chiar dacă, uneori, simţea nevoia inserării unor „cartoane“ cu cîteva propoziţii scrise. Dar esenţa mesajului trecea oricum.

Nu ştiu cîţi dintre noi ştiau, în urmă cu cîteva luni, cum arată steagul secuiesc. Eu nu ştiam, dar m-am documentat pentru acest articol, ocazie cu care am aflat că multe judeţe au adoptat drapele oficiale. Nu aflasem nici pe 2 februarie, cînd, la investirea prefectului din Covasna, drapelul cu pricina a fost scos din sala de protocol.

Cu mulţi ani în urmă vizitam pentru prima oară Clujul, încă nenapocenizat. Am fost stupefiat cînd am observat mulţimea de pietoni care aştepta resemnată schimbarea culorii semaforului înainte de a traversa, cu toate că în zare nu se vedea nici urmă de vehicul în mişcare.

Locuiesc de doisprezece ani pe strada Căpitan G. Încă de cînd m-am mutat, am încercat în zadar să aflu cine este cel a cărui memorie o împrospătez de cîte ori îmi declin adresa. Faptul că a fost un căpitan mă face să bănuiesc că îşi datorează imortalitatea unor eroice fapte de arme.

Se spune despre cutremure că ar fi dezastre naturale. Dacă însă privim harta locurilor în care au existat victime umane şi pagube materiale importante în România, cu prilejul ultimelor două cutremure majore (10 noiembrie 1940 şi 4 martie 1977), constatăm că acestea s-au produs aproape exclusiv în oraşe.

E campanie electorală. Candidează cîteva sute de mii de persoane (peste 3000 de localităţi, minimum 10 aleşi de fiecare, în medie 5 candidaţi pentru fiecare loc). Cam unul din 80 de adulţi români e, luna asta, candidat. Fiecare e o persoană, cu identitate proprie, aspirînd la statutul de persoană publică (adică de uz public).

Dacă întrebi ce calitaţi ar aprecia la un primar, cele mai multe răspunsuri vor fi de genul „Să fie un bun gospodar“. Imaginea-standard a edilului (alt poncif?) exemplar îl înfăţişează cu mînecile suflecate, coordonînd utilajele de deszăpezire, inspectînd şantiere (cînd nu-s panglici de tăiat), controlînd cîntarele din pieţe.

Depun mărturie că în frigiderul meu de reprezentant al clasei mijlocii, adică cercetător ştiinţific cu venituri aproape medii pe economie se întîmpla să nu se găsească decît cîteva sticle cu apă de la robinet, un pachet de margarină, un pachet de cafea-boabe primit de la unchiu-meu din Germania, o pungă cu lapte praf, o bucată de slănină, una-două ridichi negre.

Ştiţi deja, marea majoritate a locuinţelor construite sub regimul comunist în oraşele patriei (dar nu numai, blocurile apăruseră şi în sate) erau aşa-zisele locuinţe tipizate, adică un număr restrîns de proiecte multiplicate în toate cartierele şi oraşele. Ideea în sine nu e comunistă, ea a apărut odată cu industrializarea.

Vremea megaspectacolelor pare să fi apus. După Woodstock (1969), nu ştiu să se mai fi adunat jumătate de milion de oameni la un festival. Cît despre recordul din 1979 al lui Jean-Michel Jarre, care strîngea în Place de la Concorde un milion de spectatori, ideea pare azi mai degrabă desuetă.

Pentru omul muncii din Epoca de Aur, concediul era un favor. Era tare scurt (sau aşa ni se părea) – 15 zile lucrătoare pe an pentru muritorul de rînd, adică mai puţin de trei săptămîni (sîmbăta era nelucrătoare doar o dată pe lună). Pe lîngă asta, era strict programat, salariaţii dintr-un serviciu nu puteau lipsi toţi odată, aşa că se proceda prin rotaţie: un an îl luai în august, următorul în octombrie.

Un banc mai vechi rezuma percepţia comună despre activitatea de marketing: cică premiul anual al breslei s-ar fi acordat ex aequo unuia care vînduse frigidere eschimoşilor şi altuia care plasase calorifere în Africa Ecuatorială. Evident că e o încercare de denigrare, în realitate sîntem mult mai subtili, iar eschimosul nu era chiar idiot, cumpărase un frigider nou, ozone-friendly, cu numai 39 de dolari.

Sînt, mai întîi, tîrgurile care şi-au avut vremea lor de glorie – de exemplu, Rădăuţi, Cîmpulung Muscel, Caracal, Mediaş. Cauzele decăderii sînt variate: este vorba despre pierderea statutului de reşedinţă administrativă, părăsirea lor de către o parte importantă a populaţiei aparţinînd unui grup etnic specific etc.

Începutul acestui mileniu găsea electoratul român sleit după o lungă perioadă de deteriorări ale condiţiilor de viaţă, ca urmare a declinului economic care durase aproape un deceniu. Tocmai se încheiase primul ciclu electoral în care guvernaseră partidele „democratice“, definite astfel prin opoziţie faţă de cele polarizate în jurul fostului FSN.

Fără îndoială, ciclurile de viaţă nu mai sînt ce-au fost. Înainte de ’89, terminai facultatea, erai repartizat la un post de pe întinsul patriei şi, vrînd-nevrînd, la 23-24 de ani te trezeai „încadrat în cîmpul muncii“. Cam tot atunci te şi căsătoreai: în 1989, vîrsta medie la prima căsătorie era 22 de ani pentru femei şi 25 pentru bărbaţi.

Sportul a apărut ca o nevoie de confruntare simbolică, atunci cînd indivizi sau grupuri au simţit nevoia de a-şi dovedi reciproc supremaţia fără a se distruge fizic. De la început, în jurul sportului a existat publicul, cu rolul său ambiguu de judecător şi părtaş al întrecerii. Nu cred să fi existat vreodată întreceri sportive fără spectatori, şi nu mi le pot imagina (miuţele din curtea blocului sînt doar simulări).

Cred că telefonul mobil este invenţia tehnologică care ne-a schimbat cel mai mult viaţa, la graniţa dintre cele două milenii; asta după mai puţin de un secol de domnie (destul de îngăduitoare) a telefonului fix. A fost, de altfel, mult aşteptată, prefigurată de tot felul de surogate – amintiţi-vă de aparatele (de fapt, nişte staţii de emisie-recepţie) instalate în automobilele aleşilor sorţii, pe care le mai vedem prin filmele anilor ’70.

Şpaga este, cel puţin la primul nivel de analiză, un comportament raţional. Mergi cu trenul. În loc să dai 10 lei pe bilet, îi dai 5 lei naşului – ambii actori cîştigă. Te prinde poliţistul cu radarul. În loc să dai 300 de lei şi să rămîi şi fără carnet, îi dai omului 150 – din nou, ambele părţi cîştigă. Îţi trebuie o hîrtie de la administraţie, ai de aşteptat o lună. Îi dai 100 de lei funcţionarului de la ghişeu şi o capeţi pe loc – iarăşi, cîştig pe ambele părţi.

Nu orice opinie exprimată în public este opinie publică. Opinia publică este o rezultantă, şi nu o sumă a opiniilor indivizilor. Pentru a se numi astfel, ea trebuie să aibă un rol unificator în societate.

Egalitatea de şanse înseamnă, dacă nu mă înşel, ca toţi cetăţenii care alcătuiesc o comunitate să aibă şanse egale de a-şi atinge anumite scopuri. Cu alte cuvinte, ca toţi copiii să aibă aceleaşi şanse de a obţine o diplomă de doctor, ca toţi întreprinzătorii să ajungă milionari, toţi hoţii să scape de pedeapsă etc. Lucrurile par din cale-afară de greu de verificat, dacă le privim astfel.