CSF? NCSF!

Publicat în Dilema Veche nr. 934 din 3 – 9 martie 2022
CSF? NCSF! jpeg

Se pare că există o regulă apocrifă conform căreia știrile proaste fac audiență mai mare decît cele bune (trenul care sosește la timp nefiind, în principiu, o știre). De aceea, de îndată ce deschidem ziarul (mai rar) sau televizorul (prea des) aflăm despre: accidentele de pe șosea, prețurile care au crescut, războiul iminent, incendii, COVID, poluare, soții maltratate, acte de corupție, secetă (niciodată simultan cu inundații). Toate, însoțite de imagini cu puternic impact emoțional. Știrile pozitive sînt și ele negative, de genul „coruptul X a fost condamnat cu suspendare”.

E posibil ca, în România, fenomenul să fie accentuat de faptul că, pînă la căderea comunismului, știrile negative erau pur și simplu interzise (cu excepția celor petrecute în lumea capitalistă). Îmi amintesc că, la un moment dat, anunțurile mortuare de la rubricile de mică publicitate erau limitate la un ferpar per decedat. Deși afirmată în doctrina socialismului științific drept principal motor al progresului, critica era permisă exclusiv de sus în jos și numai în situații excepționale (îmi amintesc emoția produsă de desființarea, de la înalta tribună a plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a romanului lui Nicolae Breban Bunavestire).

Efectul este că astăzi, observînd frecvența enormă a știrilor despre – să zicem – violuri, nu putem ști dacă acest tip de criminalitate a luat amploare sau, pur si simplu, înainte erau la fel de frecvente, numai că nu era voie să fie mediatizate. Ciudat e că și știrile despre grindină sînt mult mai frecvente acum decît înainte. Oricum, efectul asupra percepției publice este cert: toată lumea e convinsă că „înainte” era mai multă securitate pe străzi (ceea ce, într-un fel, e adevărat).

După 1990, s-a dat drumul la negativ. A explodat. Dreptul de a critica a venit la pachet cu nevoia publicului de a identifica răul. Pentru că ne place, deopotrivă, să arătăm greșelile altora și să ne lamentăm. Fenomenul era amplificat de apariția pluripartitismului, situație inedită. De la partidul unic, unanim adulat și simultan – la fel de unanim – detestat, apăruse un peisaj cu multiple ținte. Liberalii puneau toate relele în cîrca lui Iliescu, feseniștii îl umpleau de noroi pe Coposu, Cataramă se certa, pe rînd, cu Câmpeanu și cu Patriciu... Și lucrurile nu s-au simplificat deloc, de-atunci încoace.

Granița dintre critică și lamentare e extrem de subțire. Lamentarea înseamnă simpla constatare că ceva nu e bine – eventual, odată cu deplîngerea sorții celor care suportă consecințele. Critica e mai complicată, presupune și o explicare a mecanismelor producerii situației nefericite și, totodată, imaginarea posibilelor remedii.

După unii, presa n-ar trebui să se ocupe de critică – ea ar trebui să se rezume la prezentarea cît mai exactă și neutră a faptelor. După alții, consumatorul de știri nu trebuie abandonat în haosul evenimentelor – el trebuie ajutat să-și structureze percepțiile. Ambele poziții sînt extreme, de fapt este loc în mass-media și pentru analize aprofundate, și pentru factual. Problemele apar atunci cînd există dezechilibre între cele două componente sau – mai grav – quiproquo-uri.

Mediile care își propun să facă preponderent informare păcătuiesc prin excesiva ancorare în imediat. Altfel zis, lipsă de follow-up. Abundă știrile de genul: „S-a petrecut fapta X. Instituția Y anchetează cazul” sau „Demnitarul Z a promis că...”. După care nu mai urmează nimic. Nici din partea instituțiilor în cauză, nici – mai grav – din partea jurnaliștilor. Mi-ar plăcea grozav ca una din televiziunile sau unul din radiourile de știri să aibă o emisiune săptămînală în care să facă o trecere în revistă a principalelor subiecte din mass-media din urmă cu exact un an calendaristic. Să afle cum s-a finalizat ancheta. Dacă demnitarul a făcut ce a zis. Cu întrebări adresate actorilor implicați. Îmi place să cred că un asemenea demers ar aduce un plus de responsabilitate în spațiul public.

Această lipsă de perseverență din partea mediilor de informare aduce cu sine o deformare a percepției publice asupra realității. Probabil că sînt multe anchete pe care autoritățile le tărăgănează nepermis. Sau că cei mai mulți demnitari nu-și țin promisiunile. Dar poate că există și anchete finalizate sau promisiuni onorate. Numai că acestea nu sînt știri care să facă audiență. Cum am spus, interesante sînt doar știrile negative.

Această înlănțuire de vicii afectează mentalitatea publică, este indusă o stare de depresie colectivă. Impresia generală e că nimic bun nu se întîmplă, că orice efort de îndreptare a stării de fapt e inutil. Că n-ai ce să faci.

Mircea Kivu este sociolog.

Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.
Irina jpg
O stradă doar a lor
Blocurile noi, plombe inestetice inserate în această alveolă cu aspect periurban, la rîndul ei înglobată într-un mare cartier de blocuri, ar fi contribuit la „curățirea” zonei.
1024px Bruxelles   Commission Européenne Berlaymont (23191436909) jpg
România, la periferia UE? Da, dar alții dau buzna afară
Faptul că euroscepticismul e (deocamdată?...) o afacere politică fără urmări, în România, e confirmat de ultimele formule de guvernare din țară.
p 14 sus Piazza del Popolo WC jpg1 jpg
Marginea lumii
E o senzație greu de găsit în altă parte, aceea că nimeni, niciodată, n-are ochii ațintiți spre tine, ceea ce îți lasă loc să faci ce vrei și să fii cum ești.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta apărării
Ne-am gîndit să abordăm chestiuni precum soarta, scopul și responsabilitatea artei în vreme de război.
p 10 C  Alba jpg
Artă fără adăpost
Muzeele de artă s-au obișnuit cu drôle de guerre care a șters din mințile tuturor iminența sau măcar posibilitatea unui război real.
p 11 youtube jpg
Patru tablouri
Au fost furate peste 170.000 de mii piese de artă fără ca trupele „eliberatoare“ să intervină.
d15 Dan Perjovschi Anti War Drawings ©Nicolas Wefers 5 jpg
Make art, not war – anchetă
Dată fiind natura explicit grafică a unui conflict armat, am adresat trei întrebări cîtorva artiști care se ocupă cu imaginea: pictori, artiști vizuali, regizori de film, desenatori.
p 1 Carlos Alba jpg
Fragilitatea indestructibilă a literei
Asta e proprietatea esențială a cărților: opresc în corpul lor corpurile morții.

HIstoria.ro

image
Dacă am fi luptat și vărsat sânge în 1940 pentru Basarabia, poate că...
Istoria nu se scrie cu autoprotectoarele „dacă...” și „poate că...”. Nimeni nu poate dovedi, chiar cu documente istorice atent selectate, că „dacă...” (sunteţi liberi să completaţi Dumneavoastră aici), soarta României ar fi fost alta, mai bună sau mai rea. Cert este că ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 și deciziile conducătorilor români luate atunci au avut efecte puternice imediate, dar și pe termen lung.
image
Bătălia de la Poltava, sau cum a devenit Rusia o Mare Putere
27 iunie 1709: în urma victoriei de la Poltava, Rusia se alătură grupului de Mari Puteri europene și, prin înfrângerea Suediei, câștigă definitiv poziția de cea mai mare putere a Europei Nord-Estice. Era primul pas al dezvoltării fulminante a Rusiei. Bătălia de la Poltava, una din cele mai mari bătălii ale Marelui Război Nordic (uitat, din păcate, de istoriografia modernă), a avut, așadar, consecin
image
Cine a fost Mary Grant, englezoaica devenită simbol al Revoluției de la 1848 din Țara Românească
„România revoluționară”, creația pictorului Constantin Daniel Rosenthal, este unul dintre cele mai reprezentative tablouri ale românilor, simbol al Revoluției de la 1848. Românca surprinsă în tabloul care a făcut istorie a fost, de fapt, la origini, o englezoaică pe nume Mary Grant.