Ion Iliescu este deţinătorul unor performanţe demne de Guinness Book-ul politicii. Nu doar că, după cea mai sîngeroasă răsturnare a unui regim comunist, a reuşit el, fost secretar al Partidului Comunist, să devină şeful statului, nu doar că a deţinut trei mandate de preşedinte într-un stat a cărui Constituţie interzice deţinerea a mai mult de două. A reuşit performanţa unică (după ştiinţa mea) în istoria modernă ca, după ce a pierdut prin alegeri funcţia de preşedinte, să revină şi să obţină un nou mandat. În plus, e singurul român care a fost ales (prin vot direct) preşedinte candidînd din partea unui partid de stînga.

În primele luni ale lui 1989, cînd regimurile comuniste din Tratatul de la Varşovia cădeau unul după altul, erau înlocuite de către aripile reformiste (perestroikiste) ale partidelor comuniste. Trecerea se făcuse relativ lin, de aici şi aşteptările celor mai mulţi dintre români, care sperau în instaurarea, în prima fază, a unui regim comunist atenuat – nu ştiau despre incompatibilitatea funciară dintre comunism şi democraţie. Numai că Partidul Comunist Român, spre deosebire de partidele-surori din Europa, nu avea o aripă reformistă. Prin autoritarismul extrem practicat în partid, Ceauşescu anihilase orice tentativă de reformă internă.

Succesul lui Iliescu, în decembrie 1989, s-a datorat faptului că el a furat startul. Era cel mai cunoscut dintre „comuniştii cu faţă umană“. Numele său era vehiculat atît în mediile subversive gen Europa Liberă, cît şi în cercurile diplomatice şi intrase deja în folclor drept probabil succesor al lui Ceauşescu. De aceea, apariţia sa în sediul Televiziunii, la începutul după-amiezii de 22 decembrie, nu a surprins pe nimeni, părînd perfect legitimă. (Detaliu de regie: în vremea aceea, orice director purta la muncă costum şi cravată; deşi venea direct de la Editura Tehnică, unde era director, Iliescu a avut grijă ca pe micile ecrane să apară în pulover.) Zecile de filme şi romane cu „activistul bun“ au avut, de bună seamă, o contribuţie decisivă.

În bună parte, mai ales în primele zile de după Revoluţie, succesul l-a datorat îndelungii sale experienţe de activist. Din „ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră“ a reuşit repede să se impună în grupul care preluase puterea. Atît el, cît şi alţi ex-activişti (Bârlădeanu, Brucan, Marţian) au reuşit repede să facă din membrii „civili“ ai primului Front (Cornea, Blandiana, Dinescu, Caramitru) simple ornamente de vitrină, excluşi de la deciziile cu adevărat importante. El, Iliescu, deprinsese subtilităţile ştiinţei de a conduce o şedinţă, cum să păstreze iniţiativa, să stea în expectativă cînd e cazul, să nu antagonizeze direct, să fandeze, să dea cuvîntul cui trebuie pentru a acoperi argumentele adversarilor şi multe alte trucuri.

În 22 decembrie 1989, românii descopereau că linia a două, reformistă, a PCR era inexistentă. Atunci a apărut un curent manifest anticomunist (scandarea „Fără comunişti!“ a coincis cu momentul primelor rafale trase de „terorişti“) – asumat mai ales de către reprezentanţii „partidelor istorice“. Dar majoritatea poporului nu era pregătită pentru o schimbare atît de radicală. Cu puţine excepţii, oamenii reacţionau negativ cînd auzeau de „întoarcerea moşierilor“, „monarhie“, „legionari“ şi alte sintagme cu semnificaţii sulfuroase înrădăcinate în mentalul colectiv de-a lungul celor 40 de ani de propagandă comunistă. Şi da, respinseseră comunismul, nu şi pe comunişti.

Din acest motiv, Ion Iliescu, adeptul tranziţiei line şi al comunismului rezonabil, era soluţia care asigura liniştea marilor majorităţi. Reacţia nu era deloc iraţională: s-a văzut după un deceniu că principalul bazin electoral al lui Iliescu, muncitorii industriei socialiste, avea să alimenteze grosul numeroşilor perdanţi ai tranziţiei. Inspirat, sloganul cu care a cucerit 12 milioane de alegători în alegerile din mai 1990 a fost „Un preşedinte pentru liniştea noastră“. Cei doi contracandidaţi, Câmpeanu şi Raţiu, proaspăt desantaţi din îndepărtatul Occident, nu ofereau publicului larg posibilitatea identificării. Or, se ştie că nu admiraţia, ci identificarea adună voturi. Dimpotrivă, fostul activist de partid, îmbrăcat simplu şi vorbind pe înţelesul tuturor, fără emfază, cu căldură părintească, era pe placul celor care tocmai pierduseră un tătuc – cam autoritar, ce-i drept. Reuşea să fie, în acelaşi timp, familiar şi paternalist.

Contrar aparenţelor, contestările din Piaţa Universităţii, obsesivul „Jos Iliescu“ nu reuşeau să mobilizeze decît un mic număr de intelectuali din marile oraşe. Dincolo de perimetrul Pieţei, Iliescu „al nostru, dintre noi“ era adulat. În 13 iunie 1990 a fost suficient ca el să spună că „este vorba de acte de tip legionar, care trebuie oprite cu toată fermitatea“ pentru a fi crezut. Nu doar de către minerii din Valea Jiului, ci şi – nu uităm – de către mii de bucureşteni care au susţinut actele de barbarie produse a doua zi. Cum să nu fie crezut, cînd 80% din populaţie votase cu o lună mai devreme împotriva partidelor (de-a valma, dar mai ales a celor „istorice“), a revenirii „exploatatorilor“, a „camarilei regale“ şi altor fantoşe similare care fuseseră resuscitate cu abilitate de către propaganda frontistă?

Pe la mijlocul anilor ’90, Iliescu domina autoritar orice sondaj de opinie. Fie că întrebai cine e cel mai competent, cel mai autoritar, mai cinstit, mai sincer, mai inteligent, mai reformist, mai energic, mai de încredere – primul loc era ocupat de el, urmat la distanţă mare de diverse alte figuri publice (de obicei, Ion Ţiriac), în nici un caz politicieni. Mi-amintesc chiar de un sondaj în care era considerat cel mai bogat român. Asta pentru că, pur şi simplu, pentru cei mai mulţi dintre concetăţenii noştri, el era alfa şi omega – ceilalţi fiind doar accesorii. Nu doar că nu exista alternativă, dar nu exista măcar ideea de alternativă („noi n-avem un Havel“).

De-a lungul timpului, Iliescu a pierdut de două ori controlul asupra vîrfului vizibil al partidului. Prima dată, în martie 1992, după mineriada care dusese (cu largul concurs al lui Iliescu) la demisia Guvernului Roman şi după pierderea alegerilor locale în Bucureşti şi alte cîteva oraşe mari; la Convenţia FSN a cîştigat moţiunea condusă de Petre Roman (care a devenit preşedinte al partidului) împotriva celei a aripii Iliescu. Iliescu şi apropiaţii săi au părăsit partidul şi au format Frontul Democrat al Salvării Naţionale (actualul PSD). Noul partid a reuşit performanţa (din nou, demnă de Cartea Recordurilor) ca, la cîteva luni de la înfiinţare, în septembrie, să cîştige alegerile parlamentare şi prezidenţiale.

A doua oară, la congresul din aprilie 2005, după eşecul din alegerile generale, l-a susţinut vehement pe „arogantul“ Adrian Năstase (proaspătul învins la preşedinţie), însă acesta a fost învins de către „prostănacul“ Geoană. Cu toate acestea, Iliescu a continuat să exercite o influenţă puternică în partid, din funcţia de preşedinte de onoare, funcţie în care a supravieţuit mai multor schimbări la vîrful partidului.

De fiecare dată, a reuşit să revină şi să-şi reia locul din vîrful piramidei. Asta pentru că foştii activişti PCR – baza activului de partid – i-au rămas fideli în toate circumstanţele. Chiar şi acum, la o vîrstă venerabilă, se pare că exercită o influenţă semnificativă asupra mişcărilor din partid. E drept, mai puţin energică, pentru că „poporul pesedist“ e pe cale de extincţie naturală.

Mircea Kivu este sociolog.