De ce răsărea soarele cînd apărea Iliescu

Publicat în Dilema Veche nr. 589 din 28 mai - 3 iunie 2015
Interesant şi imperfect precum însăşi democraţia jpeg

Ion Iliescu este deţinătorul unor performanţe demne de Guinness Book-ul politicii. Nu doar că, după cea mai sîngeroasă răsturnare a unui regim comunist, a reuşit el, fost secretar al Partidului Comunist, să devină şeful statului, nu doar că a deţinut trei mandate de preşedinte într-un stat a cărui Constituţie interzice deţinerea a mai mult de două. A reuşit performanţa unică (după ştiinţa mea) în istoria modernă ca, după ce a pierdut prin alegeri funcţia de preşedinte, să revină şi să obţină un nou mandat. În plus, e singurul român care a fost ales (prin vot direct) preşedinte candidînd din partea unui partid de stînga.

În primele luni ale lui 1989, cînd regimurile comuniste din Tratatul de la Varşovia cădeau unul după altul, erau înlocuite de către aripile reformiste (perestroikiste) ale partidelor comuniste. Trecerea se făcuse relativ lin, de aici şi aşteptările celor mai mulţi dintre români, care sperau în instaurarea, în prima fază, a unui regim comunist atenuat – nu ştiau despre incompatibilitatea funciară dintre comunism şi democraţie. Numai că Partidul Comunist Român, spre deosebire de partidele-surori din Europa, nu avea o aripă reformistă. Prin autoritarismul extrem practicat în partid, Ceauşescu anihilase orice tentativă de reformă internă.

Succesul lui Iliescu, în decembrie 1989, s-a datorat faptului că el a furat startul. Era cel mai cunoscut dintre „comuniştii cu faţă umană“. Numele său era vehiculat atît în mediile subversive gen Europa Liberă, cît şi în cercurile diplomatice şi intrase deja în folclor drept probabil succesor al lui Ceauşescu. De aceea, apariţia sa în sediul Televiziunii, la începutul după-amiezii de 22 decembrie, nu a surprins pe nimeni, părînd perfect legitimă. (Detaliu de regie: în vremea aceea, orice director purta la muncă costum şi cravată; deşi venea direct de la Editura Tehnică, unde era director, Iliescu a avut grijă ca pe micile ecrane să apară în pulover.) Zecile de filme şi romane cu „activistul bun“ au avut, de bună seamă, o contribuţie decisivă.

În bună parte, mai ales în primele zile de după Revoluţie, succesul l-a datorat îndelungii sale experienţe de activist. Din „ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră“ a reuşit repede să se impună în grupul care preluase puterea. Atît el, cît şi alţi ex-activişti (Bârlădeanu, Brucan, Marţian) au reuşit repede să facă din membrii „civili“ ai primului Front (Cornea, Blandiana, Dinescu, Caramitru) simple ornamente de vitrină, excluşi de la deciziile cu adevărat importante. El, Iliescu, deprinsese subtilităţile ştiinţei de a conduce o şedinţă, cum să păstreze iniţiativa, să stea în expectativă cînd e cazul, să nu antagonizeze direct, să fandeze, să dea cuvîntul cui trebuie pentru a acoperi argumentele adversarilor şi multe alte trucuri.

În 22 decembrie 1989, românii descopereau că linia a două, reformistă, a PCR era inexistentă. Atunci a apărut un curent manifest anticomunist (scandarea „Fără comunişti!“ a coincis cu momentul primelor rafale trase de „terorişti“) – asumat mai ales de către reprezentanţii „partidelor istorice“. Dar majoritatea poporului nu era pregătită pentru o schimbare atît de radicală. Cu puţine excepţii, oamenii reacţionau negativ cînd auzeau de „întoarcerea moşierilor“, „monarhie“, „legionari“ şi alte sintagme cu semnificaţii sulfuroase înrădăcinate în mentalul colectiv de-a lungul celor 40 de ani de propagandă comunistă. Şi da, respinseseră comunismul, nu şi pe comunişti.

Din acest motiv, Ion Iliescu, adeptul tranziţiei line şi al comunismului rezonabil, era soluţia care asigura liniştea marilor majorităţi. Reacţia nu era deloc iraţională: s-a văzut după un deceniu că principalul bazin electoral al lui Iliescu, muncitorii industriei socialiste, avea să alimenteze grosul numeroşilor perdanţi ai tranziţiei. Inspirat, sloganul cu care a cucerit 12 milioane de alegători în alegerile din mai 1990 a fost „Un preşedinte pentru liniştea noastră“. Cei doi contracandidaţi, Câmpeanu şi Raţiu, proaspăt desantaţi din îndepărtatul Occident, nu ofereau publicului larg posibilitatea identificării. Or, se ştie că nu admiraţia, ci identificarea adună voturi. Dimpotrivă, fostul activist de partid, îmbrăcat simplu şi vorbind pe înţelesul tuturor, fără emfază, cu căldură părintească, era pe placul celor care tocmai pierduseră un tătuc – cam autoritar, ce-i drept. Reuşea să fie, în acelaşi timp, familiar şi paternalist.

Contrar aparenţelor, contestările din Piaţa Universităţii, obsesivul „Jos Iliescu“ nu reuşeau să mobilizeze decît un mic număr de intelectuali din marile oraşe. Dincolo de perimetrul Pieţei, Iliescu „al nostru, dintre noi“ era adulat. În 13 iunie 1990 a fost suficient ca el să spună că „este vorba de acte de tip legionar, care trebuie oprite cu toată fermitatea“ pentru a fi crezut. Nu doar de către minerii din Valea Jiului, ci şi – nu uităm – de către mii de bucureşteni care au susţinut actele de barbarie produse a doua zi. Cum să nu fie crezut, cînd 80% din populaţie votase cu o lună mai devreme împotriva partidelor (de-a valma, dar mai ales a celor „istorice“), a revenirii „exploatatorilor“, a „camarilei regale“ şi altor fantoşe similare care fuseseră resuscitate cu abilitate de către propaganda frontistă?

Pe la mijlocul anilor ’90, Iliescu domina autoritar orice sondaj de opinie. Fie că întrebai cine e cel mai competent, cel mai autoritar, mai cinstit, mai sincer, mai inteligent, mai reformist, mai energic, mai de încredere – primul loc era ocupat de el, urmat la distanţă mare de diverse alte figuri publice (de obicei, Ion Ţiriac), în nici un caz politicieni. Mi-amintesc chiar de un sondaj în care era considerat cel mai bogat român. Asta pentru că, pur şi simplu, pentru cei mai mulţi dintre concetăţenii noştri, el era alfa şi omega – ceilalţi fiind doar accesorii. Nu doar că nu exista alternativă, dar nu exista măcar ideea de alternativă („noi n-avem un Havel“).

De-a lungul timpului, Iliescu a pierdut de două ori controlul asupra vîrfului vizibil al partidului. Prima dată, în martie 1992, după mineriada care dusese (cu largul concurs al lui Iliescu) la demisia Guvernului Roman şi după pierderea alegerilor locale în Bucureşti şi alte cîteva oraşe mari; la Convenţia FSN a cîştigat moţiunea condusă de Petre Roman (care a devenit preşedinte al partidului) împotriva celei a aripii Iliescu. Iliescu şi apropiaţii săi au părăsit partidul şi au format Frontul Democrat al Salvării Naţionale (actualul PSD). Noul partid a reuşit performanţa (din nou, demnă de Cartea Recordurilor) ca, la cîteva luni de la înfiinţare, în septembrie, să cîştige alegerile parlamentare şi prezidenţiale.

A doua oară, la congresul din aprilie 2005, după eşecul din alegerile generale, l-a susţinut vehement pe „arogantul“ Adrian Năstase (proaspătul învins la preşedinţie), însă acesta a fost învins de către „prostănacul“ Geoană. Cu toate acestea, Iliescu a continuat să exercite o influenţă puternică în partid, din funcţia de preşedinte de onoare, funcţie în care a supravieţuit mai multor schimbări la vîrful partidului.

De fiecare dată, a reuşit să revină şi să-şi reia locul din vîrful piramidei. Asta pentru că foştii activişti PCR – baza activului de partid – i-au rămas fideli în toate circumstanţele. Chiar şi acum, la o vîrstă venerabilă, se pare că exercită o influenţă semnificativă asupra mişcărilor din partid. E drept, mai puţin energică, pentru că „poporul pesedist“ e pe cale de extincţie naturală.

Mircea Kivu este sociolog.

Cumpărături la ușa ta, ajutor în lupta cu COVID 19, învățare online jpeg
Educația între două crize
Pandemia a fost, pentru sistemele de educație, un adevărat cataclism care a scos la iveală, fără cosmetizare, situația dramatică a educației.
E cool să postești jpeg
Starea firească a lucrurilor
Nu doar cei doi ani de pandemie au erodat relațiile de încredere, ci, mai nou, și războiul din Ucraina, dezbinarea ideologică împărțind lumea în două tabere.
p 10 Alexis de Tocqueville WC jpg
O necesară, dar dificilă „înrădăcinare“ democratică
Istoricismul democratic este unul dintre cei mai redutabili inamici interni ai democrației.
p 1 jpg
E normal să fim normali?
Tinerilor de azi trebuie să le spunem „Zîmbiți – mîine va fi mai rău!“.
Construction workers in Iran 04 jpg
Diviziunea anomică
Viața socială nu înseamnă doar armonie perfectă, iar rolul solidarității nu este de a suprima competiția, ci doar de a o modera.
p 12 sus jpg jpg
Normalitatea și tulburarea
Traumă este orice eveniment pe care eul nostru îl gestionează cu dificultate sau pe care pur și simplu nu îl poate gestiona.
p 13 sus jpg
Cine mai vrea să meargă la birou?
Pînă la începutul pandemiei, îmi petreceam cam trei ore pe zi făcînd naveta. Asta însemna cam 16 ore pe săptămînă, cît încă două zile de muncă.
646x404 jpg
Impactul pandemiei asupra educației
Închiderea școlilor și pandemia de COVID-19 au avut consecințe negative atît asupra progresului educațional al copiilor, cît și asupra sănătății emoționale a acestora și, mai mult, asupra siguranței lor online.
Bătălia cu giganții jpeg
Iluzii, dezamăgiri și orgolii rănite
În acest Dosar antinostalgic ne-am propus să analizăm această istorie a iluziilor, dezamăgirilor și orgoliilor rănite la trei decenii (și ceva) după prăbușirea imperiului sovietic.
Urma să fie cea de A Treia Romă, dar a rezultat cel de Al Patrulea Reich – despre logica (și moștenirea) Uniunii Sovietice jpeg
Urma să fie cea de-A Treia Romă, dar a rezultat cel de-Al Patrulea Reich – despre logica (și moștenirea) Uniunii Sovietice
URSS a fost simultan o negare (a fostei elitei politice, pe care a eradicat-o acasă și în țările subjugate), dar încă și mai mult o prelungire (geopolitic vorbind) a vechiului Imperiu Țarist.
Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă jpeg
Vladimir Putin și noua identitate imperială rusă
Cum se face că o naţiune capabilă să genereze o cultură atît de puternică e incapabilă să genereze o politică raţională?
Povești de familie jpeg
Povești de familie
Prin mărturiile familiei, am cunoscut prima fațetă a URSS-ului. A doua fațetă am descoperit-o prin cercetare și jurnalism.
Fantomele Imperiului jpeg
Fantomele Imperiului
Aceleași uniforme, aceeași atitudine menită să intimideze, aceeași impasibilitate a celui care exercită autoritatea.
Ce logică are războiul? – Ucraina ca zonă tampon între (fosta) URSS și NATO jpeg
Ce logică are războiul? – Ucraina ca zonă-tampon între (fosta) URSS și NATO
În prezent, Ucraina este într-adevăr o zonă gri, între Rusia și NATO, sau între Rusia și lumea occidentală, un teritoriu unde se dă lupta principală între sisteme de valori.
„Comunismul pătrunde în societate precum cancerul într un corp“ – interviu cu Thierry WOLTON jpeg
Putin, un orfan al comunismului – trei întrebări pentru Thierry WOLTON
„Pentru Putin, Marele Război pentru Apărarea Patriei a asigurat prestigiul URSS în secolul XX și, prin urmare, al Rusiei.”
„Ce se întîmplă acum în Ucraina este rezultatul indiferenței politice a Europei” – interviu cu Andrei KURKOV jpeg
„Ce se întîmplă acum în Ucraina este rezultatul indiferenței politice a Europei” – interviu cu Andrei KURKOV
„Pentru țări precum Polonia, România, Slovacia, războiul va continua să fie o știre pentru că se întîmplă chiar la granițele lor.“
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Europa arădeană
Frumosul municipiu de pe malul Mureșului a devenit în mod natural capitala conferințelor noastre.
Criza ideologică și realinierea politică jpeg
Criza ideologică și realinierea politică
Există indiscutabil o relaţie între fenomenul ideologic şi fenomenul transformărilor sociale.
Libertatea și inamicii ei – o privire europeană jpeg
Libertatea și inamicii ei – o privire europeană
Prima observaţie pe care aş face-o este că nu trebuie să căutăm noutatea cu orice preţ.
Sinuciderea celei de a treia Rome jpeg
Sinuciderea celei de-a treia Rome
În secolul al XVII-lea, în următoarele ocurenţe ale formulei „Moscova, a treia Romă”, sesizăm o inversare a raportului dintre Biserică și imperiu.
Kundera după Kundera  Tragedia Europei Centrale? jpeg
Kundera după Kundera. Tragedia Europei Centrale?
Cum ar suna azi, în Ungaria, acel strigăt din 1956? Vă puteţi închipui?
Europa politică vs Europa geopolitică jpeg
Europa politică vs Europa geopolitică
Încercarea Europei Centrale de a-și găsi o identitate politică undeva între Germania şi Rusia a fost şi continuă să fie sortită eşecului.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Cum e azi, cum era odată
Regresul nu poate exista decît în condițiile în care credem că există și progres.
Există regres în istorie? jpeg
Există regres în istorie?
Nimeni nu ne poate garanta că mîine va fi mai bun decît azi sau decît ieri.

Adevarul.ro

image
Implicaţiile distrugerii crucişătorului Moskva, nava amiral a flotei ruse la Marea Neagră | adevarul.ro
Atacul asupra crucisatorului Moskva", nava-amiral a flotei ruse la Marea Neagra, are valoare simbolica si militara, spune profesorul Michael Petersen, citat de BBC. Nava ...
image
Topul celor mai valoroase monumente istorice lăsate în ruină. De ce nimeni nu le-a îngrijit VIDEO | adevarul.ro
O multime de monumente istorice faimoase din judetul Hunedoara nu au mai fost ingrijite si restaurate de mai multe decenii.