De ce răsărea soarele cînd apărea Iliescu

Publicat în Dilema Veche nr. 589 din 28 mai - 3 iunie 2015
Interesant şi imperfect precum însăşi democraţia jpeg

Ion Iliescu este deţinătorul unor performanţe demne de Guinness Book-ul politicii. Nu doar că, după cea mai sîngeroasă răsturnare a unui regim comunist, a reuşit el, fost secretar al Partidului Comunist, să devină şeful statului, nu doar că a deţinut trei mandate de preşedinte într-un stat a cărui Constituţie interzice deţinerea a mai mult de două. A reuşit performanţa unică (după ştiinţa mea) în istoria modernă ca, după ce a pierdut prin alegeri funcţia de preşedinte, să revină şi să obţină un nou mandat. În plus, e singurul român care a fost ales (prin vot direct) preşedinte candidînd din partea unui partid de stînga.

În primele luni ale lui 1989, cînd regimurile comuniste din Tratatul de la Varşovia cădeau unul după altul, erau înlocuite de către aripile reformiste (perestroikiste) ale partidelor comuniste. Trecerea se făcuse relativ lin, de aici şi aşteptările celor mai mulţi dintre români, care sperau în instaurarea, în prima fază, a unui regim comunist atenuat – nu ştiau despre incompatibilitatea funciară dintre comunism şi democraţie. Numai că Partidul Comunist Român, spre deosebire de partidele-surori din Europa, nu avea o aripă reformistă. Prin autoritarismul extrem practicat în partid, Ceauşescu anihilase orice tentativă de reformă internă.

Succesul lui Iliescu, în decembrie 1989, s-a datorat faptului că el a furat startul. Era cel mai cunoscut dintre „comuniştii cu faţă umană“. Numele său era vehiculat atît în mediile subversive gen Europa Liberă, cît şi în cercurile diplomatice şi intrase deja în folclor drept probabil succesor al lui Ceauşescu. De aceea, apariţia sa în sediul Televiziunii, la începutul după-amiezii de 22 decembrie, nu a surprins pe nimeni, părînd perfect legitimă. (Detaliu de regie: în vremea aceea, orice director purta la muncă costum şi cravată; deşi venea direct de la Editura Tehnică, unde era director, Iliescu a avut grijă ca pe micile ecrane să apară în pulover.) Zecile de filme şi romane cu „activistul bun“ au avut, de bună seamă, o contribuţie decisivă.

În bună parte, mai ales în primele zile de după Revoluţie, succesul l-a datorat îndelungii sale experienţe de activist. Din „ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră“ a reuşit repede să se impună în grupul care preluase puterea. Atît el, cît şi alţi ex-activişti (Bârlădeanu, Brucan, Marţian) au reuşit repede să facă din membrii „civili“ ai primului Front (Cornea, Blandiana, Dinescu, Caramitru) simple ornamente de vitrină, excluşi de la deciziile cu adevărat importante. El, Iliescu, deprinsese subtilităţile ştiinţei de a conduce o şedinţă, cum să păstreze iniţiativa, să stea în expectativă cînd e cazul, să nu antagonizeze direct, să fandeze, să dea cuvîntul cui trebuie pentru a acoperi argumentele adversarilor şi multe alte trucuri.

În 22 decembrie 1989, românii descopereau că linia a două, reformistă, a PCR era inexistentă. Atunci a apărut un curent manifest anticomunist (scandarea „Fără comunişti!“ a coincis cu momentul primelor rafale trase de „terorişti“) – asumat mai ales de către reprezentanţii „partidelor istorice“. Dar majoritatea poporului nu era pregătită pentru o schimbare atît de radicală. Cu puţine excepţii, oamenii reacţionau negativ cînd auzeau de „întoarcerea moşierilor“, „monarhie“, „legionari“ şi alte sintagme cu semnificaţii sulfuroase înrădăcinate în mentalul colectiv de-a lungul celor 40 de ani de propagandă comunistă. Şi da, respinseseră comunismul, nu şi pe comunişti.

Din acest motiv, Ion Iliescu, adeptul tranziţiei line şi al comunismului rezonabil, era soluţia care asigura liniştea marilor majorităţi. Reacţia nu era deloc iraţională: s-a văzut după un deceniu că principalul bazin electoral al lui Iliescu, muncitorii industriei socialiste, avea să alimenteze grosul numeroşilor perdanţi ai tranziţiei. Inspirat, sloganul cu care a cucerit 12 milioane de alegători în alegerile din mai 1990 a fost „Un preşedinte pentru liniştea noastră“. Cei doi contracandidaţi, Câmpeanu şi Raţiu, proaspăt desantaţi din îndepărtatul Occident, nu ofereau publicului larg posibilitatea identificării. Or, se ştie că nu admiraţia, ci identificarea adună voturi. Dimpotrivă, fostul activist de partid, îmbrăcat simplu şi vorbind pe înţelesul tuturor, fără emfază, cu căldură părintească, era pe placul celor care tocmai pierduseră un tătuc – cam autoritar, ce-i drept. Reuşea să fie, în acelaşi timp, familiar şi paternalist.

Contrar aparenţelor, contestările din Piaţa Universităţii, obsesivul „Jos Iliescu“ nu reuşeau să mobilizeze decît un mic număr de intelectuali din marile oraşe. Dincolo de perimetrul Pieţei, Iliescu „al nostru, dintre noi“ era adulat. În 13 iunie 1990 a fost suficient ca el să spună că „este vorba de acte de tip legionar, care trebuie oprite cu toată fermitatea“ pentru a fi crezut. Nu doar de către minerii din Valea Jiului, ci şi – nu uităm – de către mii de bucureşteni care au susţinut actele de barbarie produse a doua zi. Cum să nu fie crezut, cînd 80% din populaţie votase cu o lună mai devreme împotriva partidelor (de-a valma, dar mai ales a celor „istorice“), a revenirii „exploatatorilor“, a „camarilei regale“ şi altor fantoşe similare care fuseseră resuscitate cu abilitate de către propaganda frontistă?

Pe la mijlocul anilor ’90, Iliescu domina autoritar orice sondaj de opinie. Fie că întrebai cine e cel mai competent, cel mai autoritar, mai cinstit, mai sincer, mai inteligent, mai reformist, mai energic, mai de încredere – primul loc era ocupat de el, urmat la distanţă mare de diverse alte figuri publice (de obicei, Ion Ţiriac), în nici un caz politicieni. Mi-amintesc chiar de un sondaj în care era considerat cel mai bogat român. Asta pentru că, pur şi simplu, pentru cei mai mulţi dintre concetăţenii noştri, el era alfa şi omega – ceilalţi fiind doar accesorii. Nu doar că nu exista alternativă, dar nu exista măcar ideea de alternativă („noi n-avem un Havel“).

De-a lungul timpului, Iliescu a pierdut de două ori controlul asupra vîrfului vizibil al partidului. Prima dată, în martie 1992, după mineriada care dusese (cu largul concurs al lui Iliescu) la demisia Guvernului Roman şi după pierderea alegerilor locale în Bucureşti şi alte cîteva oraşe mari; la Convenţia FSN a cîştigat moţiunea condusă de Petre Roman (care a devenit preşedinte al partidului) împotriva celei a aripii Iliescu. Iliescu şi apropiaţii săi au părăsit partidul şi au format Frontul Democrat al Salvării Naţionale (actualul PSD). Noul partid a reuşit performanţa (din nou, demnă de Cartea Recordurilor) ca, la cîteva luni de la înfiinţare, în septembrie, să cîştige alegerile parlamentare şi prezidenţiale.

A doua oară, la congresul din aprilie 2005, după eşecul din alegerile generale, l-a susţinut vehement pe „arogantul“ Adrian Năstase (proaspătul învins la preşedinţie), însă acesta a fost învins de către „prostănacul“ Geoană. Cu toate acestea, Iliescu a continuat să exercite o influenţă puternică în partid, din funcţia de preşedinte de onoare, funcţie în care a supravieţuit mai multor schimbări la vîrful partidului.

De fiecare dată, a reuşit să revină şi să-şi reia locul din vîrful piramidei. Asta pentru că foştii activişti PCR – baza activului de partid – i-au rămas fideli în toate circumstanţele. Chiar şi acum, la o vîrstă venerabilă, se pare că exercită o influenţă semnificativă asupra mişcărilor din partid. E drept, mai puţin energică, pentru că „poporul pesedist“ e pe cale de extincţie naturală.

Mircea Kivu este sociolog.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Semnalul de alarmă tras de un economist de top: mai puțini bani europeni, mai mulți pensionari. Ce soluții propune României
Economistul Radu Crăciun avertizează asupra turbulențelor economice care ne așteaptă în următorii ani. El susține că România va traversa inevitabil o perioadă mai delicată, din 2027, când începe un prim val de pensionare a „decrețeilor”, cu urmări asupra pieței muncii, iar PNRR va lua sfârșit
image
Sclavia, din nou la modă în România. „Este atât de sumbru și de macabru modul în care se întâmplă lucrurile”
Avem cei mai mulți cetățeni exploatați prin muncă forțată, cele mai multe femei și cei mai mulți minori traficați pentru exploatare sexuală, comparativ cu celelalte state membre. Iar pentru asta este vina statului, atrag atenția experții, care spun că tinerii români cresc pentru a deveni victime.
image
Capcana din pachetele de țigări. De ce ajung unii să fumeze 20 de țigări pe zi
Fumatul a devenit un viciu tot mai răspândit, care debutează la vârste din ce în ce mai fragede, susțin specialiștii. Astfel, foarte multe persoane ajung să fumeze chiar și 20 de țigări pe zi.

HIstoria.ro

image
Cine au fost „indezirabilii”?
Fondul „Bruxelles” al Arhivei Ministerului Afacerilor Externe păstrează în dosarele secțiunii consulare a Legației României la Bruxelles câteva istorii ale unor personaje de rang secund, aventurieri, delincvenți, propagandiști – așa-numiții „indezirabili”.
image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.
image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.