⬆
după 20 de ani - şi înainte de 30
Tînăr și adult
Acum nu ne mai trimite nimeni la vînătoare de animale fantastice, nu trebuie să purtăm mănuşi în care se-ascunde o armată de furnici-glonţ, nu facem de trei ori turul satului în genunchi, după o noapte în care am participat la primul sfat al bătrînilor. Din fericire, nu ne-am născut în Papua Noua Guinee şi nu ne obligă părinţii să ne lăsăm muşcaţi de crocodil, ca să dovedim că am devenit, în sfîrşit, adulţi.
Adulescenții noștri, adulescenții lor
Fără îndoială, ciclurile de viaţă nu mai sînt ce-au fost. Înainte de ’89, terminai facultatea, erai repartizat la un post de pe întinsul patriei şi, vrînd-nevrînd, la 23-24 de ani te trezeai „încadrat în cîmpul muncii“. Cam tot atunci te şi căsătoreai: în 1989, vîrsta medie la prima căsătorie era 22 de ani pentru femei şi 25 pentru bărbaţi.
Untitled 27
Casă n-am, maşină n-am, planuri de viitor nu, credit nu-mi fac, nu sînt bun pentru TV, business n-am habar, stau toată ziua pe Internet şi nu produc nimic util societăţii. Nici nu se întrevede vreo schimbare curînd. În plus, încerc să împac contrariile, să depăşesc contradicţiile, să fiu ubicuu şi să mă transform în orice animal vreau, în funcţie de partenerul de joc. Nu-mi iese.
Ultima soluție - camuflajul
Cum e să ai douăzeci şi ceva de ani în Republica Moldova? Păi, pare să fie destul de fain. E o vîrstă perfectă pentru a recupera ceea ce ţi-a scăpat cu vreo zece ani în urmă. Îmi amintesc că, pe vremea cînd aveam puţin sub douăzeci, tare îmi părea rău că nu am prins anii ’90 la o vîrstă puţin mai înaintată. Aveam un fel de regret că toate lucrurile care reprezentaseră acea generaţie (văzusem şi o emisiune la TV cu un fel de top 30 al celor mai tari lucruri ale anilor ’90) s-au dus, gata, şi eu
O fereastră deasupra lumii
La jumătatea anilor ’90 am venit dintr-un oraş de provincie în Bucureşti, la facultate. Gara arăta ca o haltă spre iad, aurolacii îşi trăgeau aici sufletul, iar cerşetorii îşi făceau monetarul. Dar cui îi păsa? Intrasem la Litere, visul meu se împlinise, pentru moment nimic nu putea să-l umbrească.
Dezlipirea de etichete
Cînd vine vorba de vîrstă într-o dezbatere publică, mi se pare corect să mi-o declin. Am 26 de ani. Mă situez puţin dincolo de mijlocul segmentului studiat de psihologul american Jeffrey Jensen Arnett şi numit de el „emerging adulthood“. Conceptul nu e nou, dar Arnett a avut mai mult succes decît alţii în a-l populariza.
La 25 de ani, viitorul nu există
Se spune că familia îţi este dată, iar părinţii nu ţi-i alegi. Oare despre ţara în care te naşti, ce se poate spune? M-am născut în România şi nu ştiu dacă trebuie să fiu mîndră de acest lucru sau dimpotrivă. Sînt o tînără de 25 de ani, o tînără şomeră. Unul dintre miile de şomeri din ţara noastră, care primeşte, după ultimele reglementări, o indemnizaţie de şomaj redusă cu 15%.
Vîrsta4 la 20 de ani
"Vîrsta între 2 şi 30 de ani e una dintre perioadele cele mai frumoase din viaţă, cînd se pun bazele viitorului, cînd îţi croieşti visele, încerci să le realizezi. Aşa am auzit, aşa am citit prin cărţi. La mine treaba a fost cu totul şi cu totul altfel. Această perioadă mie-mi aduce în primul rînd aminte de legionari, de munca obligatorie. N-aveam timp să visez, tot viitorul era închis. Mi-aduce aminte de război, de bombardamente, mi-aduce aminte de 23 august, de cum am fost dat afară din
Erikson e sony sau despre tinerii care nu mai sînt adulți
În cabinetul meu de psihoterapie există multă dispută. Dispută pe gînduri, pe destine, pe idei. E parte din meseria pentru care am fost pregătit. Cu cei tineri sau foarte tineri lucrurile ajung uneori la întorsături nebănuite. Eu mă recomand ca psihoterapeut pentru adulţi, pentru că aşa am fost învăţat să mă prezint. Ce mă fac însă cînd clienţii mei de 20 sau 24 sau chiar 28 de ani se simt jigniţi sau puşi în dificultate de acest termen?
Despre generații așa cum nu ar fi trebuit scris niciodată
„El era un zeu din ăsta malefic“, „A fost un om care a reuşit întotdeauna ce şi-a propus“, „Era mic şi urît şi grăsuţ, nu arăta prea bine“. Replicile sînt din trailerul realizat de Marian Crişan pentru filmul lui Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu. Acest „Che Guevara“ din Carpaţi, nea Nicu al nostru, vag identificat în istoria noastră recentă de generaţia care încearcă acum statutul de boboc la liceu...
Despre vîrstnici şi nevîrstnici
Vîrsta tuturor visurilor, speranţelor, pasiunilor, nebuniilor, aventurilor de tot felul… Dar dacă pentru un adolescent de astăzi, decada este promiţătoare şi covorul roşu pare să se deschidă spre libertate, pentru adolescentul de ieri, aceeaşi decadă putea să fie un sfîrşit al unei copilării şi un început al unei maturităţi precoce.
În Kansas, forever
Lucrurile se petrec cam aşa: 20 şi un pic egal 20 şi nimic. Începi să te cramponezi de ideea eşecului unei generaţii. Pentru că my generation, deci your generation, has failed. Şi pentru că nu vrei să porţi singur povara unui prezent privat în dreptul căruia nu scrie nimic. Eşecul e un accesoriu obligatoriu. Cu aroma ilicită a unui drog despre nocivitatea căruia vorbeai, în urmă cu cinci şase ani, ca despre o promisiune îndepărtată sau ca despre infernul unei ţări din lumea a treia.