În Kansas, forever

Failure, when done well, is its own form of success.

Lucrurile se petrec cam aşa: 20 şi un pic egal 20 şi nimic. Începi să te cramponezi de ideea eşecului unei generaţii. Pentru că my generation, deci your generation, has failed. Şi pentru că nu vrei să porţi singur povara unui prezent privat în dreptul căruia nu scrie nimic. Eşecul e un accesoriu obligatoriu. Cu aroma ilicită a unui drog despre nocivitatea căruia vorbeai, în urmă cu cinci şase ani, ca despre o promisiune îndepărtată sau ca despre infernul unei ţări din lumea a treia. „Ţie nu ţi se va întîmpla cu adevărat”. Iar atunci cînd „s-a întîmplat”, atunci cînd „s-a instaurat”, regimul rateurilor şi al planurilor suferind de inaniţie, posibil incapabile să mai înceapă sau să fie duse la bun sfîrşit, n-a venit însoţit de urgenţele panicarde ale schimbării, ale lui „ e timpul să”. Timpul, pînă şi el, eşuase lamentabil într-o poză proastă, cu patină vintage şi text scris în helvetica acoperind-o parţial. Despre cum „time is the fire in which we burn” sau „how we spend our days is how we spend our lives” sau „tomorrow you said today”. Tristeţea melodramatică dublată de adrenalina de a-ţi experimenta în mod real (şi într-un chip pe care deprinderea insuficient exersată a responsabilităţii îl vor confunda cu luciditatea) propria mizerie: ăsta e noul canon al oamenilor de vîrsta noastră. După platformele colorate strident de la sfîrşitul anilor 90 şi regimentele de bluze lycra şi blugi Lotus de la începutul anilor 2000, ne purtăm golul de semnificaţie slash absenţa determinării ca pe nişte outfituri obligatorii. Nici măcar nu e atît de rău, cîteodată, pentru că aproximaţiile şi punctele de suspensie îşi au farmecul lor. Incoerenţa lor atît de coerentă. Ajungi să ştii, cu amărăciunea unui hibrid de învins-învingător în curse cărora le-ai uitat miza, că înaintea oricărui substantiv conotat pozitiv, mai mult decît orice clişeu pufos şi confortabil, prevestind acele viitoruri de telenovelă în palpabilitatea cărora ai făcut imprudenţa să crezi, ratarea, numai ea, cu izul ei de zeiţă a răzbunării şi de spectru al noilor fatalităţi, revine în arenele astea în care aştepţi plictisit să lupţi încă o dată,  pe bune, de această dată. Probabil că ai fost un demi-învingător, probabil că diplomele de la olimpiade sau de la schi nautic ţi s-au părut prolepse narative pentru ceea ce avea să urmeze, iar acum îşi par glumele nefericite ale cuiva (în care nici nu mai crezi) în stare să provoace miracole şi alte lucruri de acest gen.

Nu cîştigi pentru că provocările sînt suspendate. Nu atingi scopurile pe care cineva tot mai străin de tine însuţi le-a stabilit pentru că “noile mize” nu sînt altceva decît acolade perfide în îmbrăţişările cărora se vor pierde ani şi oportunităţi din ce în ce mai virtuale, din ce în ce mai ipotetice. Nu ştii să lupţi  pentru că toţi adversarii sînt siluete din carton înlocuind, pentru o vreme, preţ de o “improvizaţie”, the real deal.

Cu timpul, ca pe o legăturică de baloane umplute cu heliu, laşi din mînă toate acele detalii comportamentale anacronice în raport cu femeia sau bărbatul în toată firea în corpurile cărora te trezeşti de ceva timp. Te obişnuieşti cu ideea că miracolele de genul “sînt ascultat la istorie din singura lecţie la care am participat săptămîna trecută şi pe care, deşi nu am citit-o din manual, mi-o amintesc, repetînd, cuvînt cu cuvînt, ceea ce ne spusese profa” sau “visez cu tipul/tipa ăsta de care sînt îndrăgostit(ă), iar o săptămînă mai tîrziu, în cele mai improbabile circumstanţe, scena din vis se repetă cu înfricoşătoare fidelitate”, datînd de pe vremea cînd aveai nevoie disperată de încurajări inexplicabile în termenii unei logici dobîndite ani mai tîrziu, au încetat să se întîmple. Că trebuie să asuzi şi că trebuie să sacrifici nopţi şi procente din sănătatea presupusă, încă, mult prea “for granted” ca să obţii rezultate pe care, în afara marilor creatori şi artizani de planuri de viitor within, nu le va aplauda nimeni. Te defineşti peste tot drept „young adult”. E corect şi e îngrozitor de liniştitor: pentru că, de fapt, ai nevoie disperată de adejectivul „tînăr”. Ca să nu fii extensia unui produs ficţional despre cum potenţialul după care eşti judecat pînă „la un moment dat” nu se vede niciodată materializat. Ca să justifici faptul că adolescenţa este aidoma acelor viruşi de care crezi că ai scăpat şi care aşteaptă „puţină slăbiciune” pe frontul organismului tău ca să revină „pe ordinea de zi”. Între borne kilometrice amplasate greşit şi acte eroice antedatate, între precocitate şi retard, între o sumă de „prea repede”-uri şi urgenţa unor „deja e tîrziu”, te simţi unul dintre captivii unui sistem care te sabotează constant, neţinînd cont de expectanţele taleobsedate de obiectivitate. De o minimă echitate. De o etică a liniştii de după atît de multă adolescenţă. Eschatologic şi thanatofil, „attending 2013” într-o lume virtuală mai ordonată decît orice sertar din perimetrul camerei în care locuieşti şi care, ca 90% dintre lucruri, „nu-ţi aparţine”, ştii că dintre miile de căi bătătorite care duc către destinaţia aia etern amînată numită maturizare, drumul spre a-casă e, totuşi, cel mai apetisant.

Olga Ştefan e poetă şi masterandă la Istoria imaginilor – Istoria ideilor, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca.