Despre vîrstnici şi nevîrstnici

Publicat în Dilema Veche nr. 350 din 28 octombrie - 3 noiembrie 2010
Despre vîrstnici şi nevîrstnici jpeg

Vîrsta tuturor visurilor, speranţelor, pasiunilor, nebuniilor, aventurilor de tot felul… Dar dacă pentru un adolescent de astăzi, decada este promiţătoare şi covorul roşu pare să se deschidă spre libertate, pentru adolescentul de ieri, aceeaşi decadă putea să fie un sfîrşit al unei copilării şi un început al unei maturităţi precoce.

…la 20 soţie şi mamă… la 30 bunică… 

La 20 de ani, o fată era deja soţie, mamă, gospodină, în cel mai fericit caz, sau în uliţă – la mijlocul unei cariere de „curvă“. Să ne aducem aminte că la 1800, măritişul se învîrte în jurul vîrstei de 15-16 ani, că primul an de căsătorie aduce şi primul copil, că al doilea an de căsătorie ar putea aduce o altă sarcină şi tot aşa… Cu alte cuvinte, ritmul şi riturile de trecere parcurg un alt timp, ascultă de un alt calendar. 

Să luăm un exemplu. La 25 mai 1796, Smaranda Văcărescu se mărita cu Mihalache Manu, ea de 15 ani, el de 34, ea fiica unor mari boieri, el venit de la Constantinopol pentru a se căpătui. În anul următor, la 26 iulie, tînăra stolniceasă (boierul fusese numit mare stolnic chiar în ziua nunţii, ca dar din partea lui Vodă Moruzi) aducea pe lume primul copil. Pînă la 1820, aproape an de an, prea „scumpa“ Smărăndiţa „se uşurează“ (naşte) – după cum notează Mihalache – ajungînd la un moment dat să fie la concurenţă cu două dintre fiicele sale, Catinca şi Anica. Pentru Smărăndiţa Manu, soţia unui boier ambiţios şi autoritar, tinereţea se consumă în interiorul domestic, între o sarcină şi o înmormîntare, între bucuria primului ţipăt şi lacrima amară a pierderii. La 26 iulie 1797, tatăl, Mihalache Manu, notează: „cu voia lui Dumnezeu, prea scumpa mea Smărăndiţa s’a uşurat, Duminică pe la ceasurile 11 şi’un sfert, şi a născut băiat, pe care fie să mi’l dăruiască Dumnezeu în sănătate şi îmbelşugare neîntreruptă“. La 20 de ani, Smărăndiţa are deja patru copii şi a trecut prin experienţa primei morţi; primul născut, Alexandru, avea să moară la trei ani, de „anghină“, după o suferinţă de numai trei zile. Şi apoi vremurile sînt grele, Mihalache alergă după dregătorii, aducătoare de venituri, cînd la Iaşi, cînd la Bucureşti, ispravnic fiind pleacă prin judeţe, iar ea rămîne acasă împovărată de sarcini, copii, morţi de plîns, sărindare de făcut, nunţi de organizat. Din cînd în cînd, acest ritm e întrerupt de pribegii, furtuni sau incendii care distrug într-un ceas acareturi de-o viaţă. „1811 septembrie 25: din dumnezeiasca vrere s’a iscat un foc şi a ars casa mea din Bucureşti“. Vreo doi ani de zile, Smaranda îşi poartă numeroasa familie pe ici şi pe colo, la mila altora, pînă cînd o chetă publică, iniţiată de mitropolit printre marii boieri, îi ajută să se „strămute“ în casa refăcută. 

Abia atunci cînd averea e sigură, zestrea mare şi numărul copiilor redus simţitor, unele femei au timp şi pentru ele, dar şi pentru cei din jur. Dar această disponibilitate şi implicare în sociabilitate intervine doar după căsătorie. Nora Smarandei, Anica Ghica, căsătorită, pe la 17 ani, cu Iancu Manu, va fi centrul sociabilităţii bucureştene şi-şi va petrece mare parte a tinereţii adunînd în saloanele sale artişti şi boieri, tineri exaltaţi de idei revoluţionare şi bătrîni conservatori. 

Adolescenţa  şi confeturile procopselii 

Cît despre lumea bărbaţilor, şi ea are un ritm diferit de cel de astăzi. Căsătoria, survenită deseori spre 20 de ani, nu-i închide pe soţi între pereţii rigizi ai căminului conjugal, căci slujba şi treburile politiceşti cer spaţii de desfăşurare. Dar pînă atunci, timpul lor este împărţit între procopseala învăţăturii, ucenicia în vreo meserie, munca la cîmp şi evadări cu prieteni şi amici la scaldă, la joacă, la căscat gura prin tîrg. 

La 19 ani, de pildă, Grigore Manu se crede suficient de matur pentru a primi o slujbă în administraţia stăpînirii. Tatăl, marele vornic Mihalache Manu, îl trimite tacsildar în judeţul Olt, dar pus sub supravegherea şi ascultarea logofătului Ştefan, cu vreo 10 ani mai în vîrstă, dar cu experienţa şi maturitatea necesare exercitării unei asemenea dregătorii. Deşi tatăl, diplomat, îl numeşte pe numitul logofăt „ajutor“, tutela îl deranjează pe fiul care revendică „independenţa“ şi consideră că se poate descurca singur chiar şi în afacerile sinuoase ale Valahiei. „Am văzut că numirea împreună cu tine a logofătului Ştefan te-a atins. Eşti încă copil, Grigore, şi mintea ta nu e în stare să judece lucrurile drept. Aceasta nu trebuie să te facă să te tînguieşti, ci dimpotrivă să te bucure, căci eu pentru binele tău am făcut“, încearcă tatăl să se justifice (25 aprilie 1825), adăugînd „tu ca fiu al meu eşti dator să te supui“. Va fi ştiut Grigore de ce se grăbea atît să iasă cît mai repede de sub autoritatea tatălui şi să capete statut de persoană adultă, căci avea să sfîrşească la 10 decembrie 1829, „marţi la 6 ceasuri din noapte“ de o „pneumonie înfricoşată“. Avea „23 ani fără 47 zile“ – notează tatăl cu tristeţe („mi’au ars inima mea de părinte“). Moartea este o prezenţă cotidiană şi ea stabileşte, în fapt, ritmul fiecărei clipe şi intensitatea fiecărei zile. 

Dacă astăzi, un adolescent îşi cîştigă independenţa la 18 ani, la 1800 vîrsta majorităţii se ridică la 25 ani: „vîrstneci să să socotească atît bărbaţii cît şi femeile de la douăzeci şi cinci de ani a vîrstii lor“. Doar majoritatea aduce „independenţa“: „cei în vîrstă sînt stăpîni să-şi chivernisească averea lor, cum vor vrea, şi să facă orice vor vrea după pravilă“. Bineînţeles că discursul legislativ trebuie considerat valabil doar pentru lumea masculină, şi că femeilor nu le-a venit încă ziua emancipărilor. 

La 20 de ani, Teodor Vîrnav va fi colindat toate cele trei principate în căutarea unei meserii şi a unui viitor, iar la 30 îşi va aduce aminte cu amar de blestematele confeturi din cauza cărora n-avea să se procopsească în ale învăţăturii în pămînturile Austriei. Aflat sub protecţia negustorului Lada, ucenicul Vîrnav pleacă cu acesta spre Viena şi Lipsca, cu promisiunea că undeva va rămîne să se şcolească, dar învoiala se rupe pe la Turnu Roşu. Şi iată „urgia“ aşa cum şi-o aminteşte cu mare tristeţe: „Lada luînd cu sine cîteva cutii cu confeturi şi cu rahatlocum ca să le facă present pe la prieteni, eu pe drum şi în carantină nemţească de 21 de zile ce am făcut-o la Turnu Roşu mai toate le-am deşertat“. Lăcomia tinereţii avea s-o poarte în suflet ca pe o grea lecţie: „în toată vremea am mare părere de rău că nu am avut norocirea a putea fi luminat cu învăţătură, rămîind pînă la această vîrstă în întunericul cunoştinţei literaturii, şi blăstem totdeauna copilăreasca mea lăcomie, care m’au silit a deşărta cutiile cu confeturi şi cu rahatlocum ce le luase cu sine Costandin Lada, la călătoria lui din anul 1814 în Austria şi Sacsonia, unde avea nimerenia a mă lăsa la învăţătură“. 

Adolescentul Teodor Vîrnav îl cunoscuse pe negustorul Lada la apogeul carierei lui şi acea viaţă „îndestulată“ n-avea cum să nu constituie un model. La 30 de ani, negustorul Constantin Lada reuşise să aibă o afacere prosperă, prieteni peste tot, casă, haine, mese copioase, admiraţia femeilor, îndestulare, cu alte cuvinte cam tot ce sperau mai toţi bărbaţii acelor vremuri (şi nu numai) să atingă. Iată portretul aşa cum îl desenează admiratorul: „în vremea aceea (1813), el (Constantin Lada – n.n.) era în vîrstă de peste 30 de ani, holteiu, frumos la faţă, cu ochi albaştri, cu părul negru, la sta de mijloc, cu căutare veselă şi priicioasă, iubea să aibă masă curată de 7 sau 8 feluri de bucate, vin bun şi desert… în posturi, mercurile şi vinerile, însă cu bucate de peşte proaspăt adus în fiinţa lui din apa Dîmboviţa… Afară de naţionalnicele limbi greceşte şi romåneşte vorovea slobod nemţeşte, franţuzeşte şi italieneşte. Purta straie turceşti, anteriu de suvaea şi de cutnie, se încingea cu şal turcesc, giubea de samur, biniş de postav englizesc floare străină, şi în cap adesea purta un işlic ca fanarioţii de la Ţarigrad… Dimineaţa după ce se îmbrăca şi bea cafea nemţească sau ciocoladă, se ducea în piaţa Lipscanilor şi acolo petrecea pînă la 12 ceasuri; atunci venia la masă cîte cu doi sau trei prieteni, mînca bine şi se odihnea. După masă, în disară, se suia în caleaşcă cu doi cai buni, în coadă lua lachei şi se primbla pe podul Mogoşoai… Sara juca cărţile pe la cunoscuţi… Avea intrare pe la casele boerilor, însă mai mult pe la a conţulaţilor europieneştilor… Era om însemnat la ocîrmuire“. 

O astfel de soartă n-avea cum să nu stîrnească admiraţia în mintea unui adolescent ce-şi va fi petrecut o parte din viaţă expediat ca un colet de la o rudă la alta cu speranţa că unii se vor dovedi mai galantoni decît alţii şi se vor îngriji ca sărăntocul să se procopsească măcar cu învăţătură, dacă nu cu bunăstare. 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Hipertermia, urgența medicală care ne amenință viața pe caniculă. Care este măsura imediată care ne ajută
După o săptămână de Cod Roșu, serviciile de ambulanță aproape că nu mai fac față solicitărilor. Dintre acestea, hipertermiile cauzate de caniculă sunt urgențe majore, supraîncălzirea organismului punând viața pacienților în pericol.
image
Șase dintre cele mai supraestimate atracții turistice din lume. „Nu a fost deloc ceea ce mă așteptam” VIDEO
Fiecare țară are obiectivele sale turistice despre care se spune că nu trebuie să le ratezi când vizitezi acele locuri. Adesea, realitatea se ridică sau depășește nivelul așteptărilor, dar sunt și situații în care atracțiile turistice sunt supraestimate.
image
„Nostradamus cel viu” a prezis căderea sistemelor informatice încă de acum trei luni și prevestește un nou război mondial
Clarvăzătorul brazilian Athos Salomé, supranumit „Nostradamus cel viu”, a prezis o „pană tehnologică de trei zile” în 2024, potrivit Daily Mail Online, iar acum susține că ar urma un conflict la scară largă, asemănător unui al treilea război mondial.

HIstoria.ro

image
Vechi magazine și reclame bucureștene
Vă invităm să descoperiți o parte din istoria Capitalei, reflectată în vitrinele magazinelor și în mesajele reclamelor de odinioară.
image
„România va fi ce va voi să facă Stalin cu ea”
Constantin Argetoianu avea să ajungă la o concluzie pe care istoria, din păcate, a validat-o.
image
Lucruri știute și neștiute despre Mănăstirea Arbore și ctitorul ei
Pe ruta mănăstirilor din Moldova, din cel mai recent proiect de turism cultural – „România Atractivă” –, cunoaștem profund patrimoniul românesc, construit, meșteșugit sau povestit. Străini și români deopotrivă, suntem chemați de sunetul de toacă și ne plecăm capetele la auzul cântărilor din zori. Ne