Constanţa VINTILĂ-GHIŢULESCU

Fără bani şi oameni calificaţi nu se pot construi decît lucruri de mîntuială, făcute să meargă astăzi şi să explodeze mîine.

În Valahia, boierii urmează protocolul oriental, sărutînd mîna domnului sau/şi poalele hainei ca o formă de respect şi de recunoaştere a ierarhiilor. Diplomat şi important dregător, Ianache

Lucrurile par a fi destul de grave pentru că bălţile stătute, murdalîcul, noroaiele, mocirlele atrag bolile lipicioase. Roiurile de muşte şi ţînţari, aerul stricat şi rău mirositor contribuie la lingoare, paludism, friguri. Dar, după cum constată doctorul Iacob Fel

Iarna grea, aşa cum n-a mai fost alta, revine deseori în mărturiile vremii. Fiecare crede că iarna lui este cea mai grea, cu zăpezile cele mai mari, cu lupii cei mai fioroşi, cu frigul cel mai crunt. Şi fiecare în parte are dreptate. La 1740, „bătrînii ţării“ nu-şi aminteau să mai fi văzut o „iarnă mai grea şi mai lungă“ decît cea pe care o trăiau în acel moment. Iarna lor începuse în octombrie şi se sfîrşea în aprilie, fără ca oamenii să aibă timp să-şi strîngă păpuşoiul sau fînul. Or, o astfel

Stan este acuzat că n-a menţionat statutul său de rob ţigan atunci cînd a întîlnit-o pe Smaranda, lăsînd-o să creadă că este om liber, încurajînd-o să păşească în jocul dragostei. Crescut la mănăstirea Mislea, prin grija

La 1815, cişmeaua de la Podul Mogoșoaiei, „din nepurtare de grijă“, s-a dărăpănat şi are nevoie de reparaţii urgente. Lipsa de iniţiativă şi tergiversările dregătorilor îi silesc pe veliţii boieri să atragă atenţia că „mai trecînd vreme cu nebăgare de seamă

Continuăm să ne căinăm soarta cu versurile populare de pe la 1770, cu „Săracă Ţară Românească / Cine întîiu să te jălească“, şi ne îmbărbătăm amarnic gîndind ce fapte de vitejie am fi putut face noi, românii, dacă istoria şi geografia nu ne-ar fi aşezat la răscrucea imperiilor.

Fiartă în lapte, amestecată cu unt, brînză, smîntînă și cu un pumn de „miresme“, mămăliga boierească este sățioasă și parfumată, cucerindu-i pe mulți dintre consulii, diplomații și alți exploratorii ai lumii otomane în drumul lor spre Istanbul.

Cafeaua, licoarea amăruie care ne bucură diminețile, are o lungă istorie printre fanarioți, boieri, negustori, mahalagii.

Cu două decenii mai devreme, Teodor Vîrnav fura de prin jiletca dascălului parale turceşti şi copeici mărunte pe care le cheltuia pe „fructuri“ şi simiţi. La mijloc de secol al XIX lea copeicile, sorocoveţii şi funducii aparţin trecutului, iar leul şi paralele încep să scrie istorie…

Mai bine de un secol şi jumătate, societatea românească s-a străduit să reformeze sistemul juridic.

Mosafirlîcul se transformă în adevărate agape bahice, în „carnavalul“ (Lăsata Secului) dinaintea Posturilor mari.

Epoca fanariotă este traversată de o serie de personaje excentrice care încearcă prin metode cît mai diverse să obţină popularitate, „reinventînd“ populismul.

Am vizitat la ceas de prînz expoziţia „Oglinzile Orientului“, găzduită de Muzeul Naţional de Artă şi organizată de curatorii Elena Olariu şi Mariana Vida.

Pravilele şi codurile de legi folosite de Biserică, de domnie, de departamentele de judecată, de Marele Divan conţin o serie de pedepse în care violenţa, bătaia, mutilarea, pedeapsa capitală constituie elementele de bază.

Citind documentele veacurilor al XVIII-lea şi al XIX-lea, întîlneşti la tot pasul această neobosită căutare a viitorului. De la vlădică la opincă, tot omul este supus nevoii de a cunoaşte, a prezice şi a îmblînzi viitorul.

„Pe drumuri“ este o expresie des întîlnită în documentele secolului al ­XVIII-lea. A fi „pe drumuri şi pe uşile altora“ are semnificaţia de sărăcie extremă, de insecuritate şi oglindeşte lipsa oricărei legături afective cu lumea, comunitatea, vecinătăţile.

Memoriile lui Teodor Vârnav sînt un important izvor pentru o istorie a copilăriei la început de secol al XIX-lea. Gîndul ne poartă către copilăria lui petrecută în căutarea unui viitor şi la iarna petrecută pe cuptor din pricina unor ciubote inexistente, fără de care nu putea ajunge la şcoală.

Din antichitate pînă în contemporaneitate, cititorul este purtat prin diferitele evenimente care au schimbat cursul acestei mări atît de disputate. Mai întîi de toate, Charles King îşi propune să definească şi să delimiteze „zona din jurul mării“ care ar trebui să participe la istoria acestei regiuni.

„Nicoară, mare vornic al Ţării de Sus, a făcut un taler de aur şi cu lanţ de aur şi l-a dăruit cneaghinei sale Todosia.“

Să tot fi fost prin 1960 cînd „s-au cunoscut“. Sau aşa se zice, că de ştiut se ştiau ei de pe la horă. Frumoşi şi tineri, dansînd pînă în noapte. Şi-au jurat iubire veşnică şi apoi au făcut dragoste în grădina lui moş Gheorghe căruţaşul. Apoi, el a plecat recrut la marginea ţării, cerîndu-i să-l aştepte.

Satul Pucheni din judeţul Dîmboviţa este martorul unui viol la început de octombrie 1794. Personaje principale: Dragomir Inimărea, fiul lui Micu, şi Uţa, fiica Mariei văduva. Vecini în satul Pucheni, Dragomir se îndrăgosteşte de Uţa, sau cel puţin aşa declară.

Cuvînt de origine turcească, hazna a pătruns în limba română prin secolul al XVII-lea, cînd Imperiul Otoman se apropie din ce în ce mai mult de Ţările Române. Orientalistul Lazăr Şăineanu îl indexează cu sensul de „visteria ţării“, „comoara statului“, tezaur, loc unde se depozitează banii, bogăţiile, argintăriile celor avuţi.

Colindînd zilele acestea prin satele Valahiei, am regăsit sate şi nume familiare pentru mine ca istoric al timpului trecut. Multe însă le ghicesc doar în spatele unor denumiri cosmetizate de pudibonderia secolului al XX-lea şi de moralitatea epocii comuniste.

Se spune că Titu ăsta este foarte priceput în zidirea de fîntîni: una dintre cele mai vechi şi mai binecuvîntate meserii. Nu oricui îi este dat să facă o fîntînă, nu oricui îi este dat să ştie unde apa este bună şi din belşug. De aia i se şi spune Titu Fîntînaru.

David Abulafia este un foarte bun povestitor. Cititorul este purtat prin lumea mediteraneană de la fenicieni şi grecii din Troia pînă sub zidurile Uniunii Europene de ieri. Marea Mediterană n-a transportat pe apele sale doar grîu, aur sau mirodenii, ci şi cultură, foarte multă cultură, şi mai ales o cultură a toleranţei şi îngăduinţei.

Ziua începe cu „Hei, la dracu’“ şi se încheie cu „Să vă ia dracu’ pe toţi“. Tărîmul dracilor este unul bine populat, care înfricoşează prin imensitate şi mai puţin prin mulţime. Dracii inspiră teamă şi admiraţie.

Bacşiş, peşcheş, ciubuc sînt, după cum bine se ştie, cuvinte de origine turcă, care au pătruns în limba română din Imperiul Otoman, dar se vor răspîndi şi vor intra în uz, în secolul al XVIII-lea, odată cu instaurarea domniilor fanariote. Cuvintele au propriile lor istorii, ajungînd să scrie istorii.

„…România lor, o Românie plină de mizerie şi de suferinţă, la sate sau la oraşe, de boală şi de moarte; o ţară pe alocuri hidoasă pe care nu o iubesc în starea în care se află şi pe care, în consecinţă, încearcă să o schimbe.“

Termenul de civilitate nu este ceva comun nici astăzi în vocabularul limbii române. Roger Chartier vorbeşte de civilité, termen cu largi sensuri care înglobează un „cod al purtărilor alese“, practici ale unui comportament politicos, uneori fără a se face trimitere directă la termen.

Într-o epocă în care ştirile ne vin de pretutindeni, bombardîndu-ne cu „noutatea“ lor, nu prea ne mai punem întrebări cu privire la drumul lor de la concepere la postarea pe prima pagină. Prezentul nostru foarte recent ne lasă să credem că ştirea nu este decît un alt bun de consum, gata preparată şi aruncată în galantar.

A doua zi de Paşti, a trebuit să las Oltenia pentru Bucureşti. Treburile mele academice se puteau rezolva şi în satul refugiului meu, cu condiţia ca feluritele conexiuni să meargă de-adevăratelea şi nu doar prin vîrful copacilor. Gara din Caracal a fost primul semnal al stării noastre din ce în ce mai dezinteresate de toate.

Gata, se ştie deja că 16 mai va fi noaptea cea lungă a muzeelor. Dar eu vă îndemn şi vă îmbii să le treceţi pragul, face toţi banii. Şi nu sînt prea mulţi. Miercuri am avut Muzeul Naţional de Artă al României doar pentru mine, închiriat într-o după-amiază călduroasă şi vîntoasă, de primăvară, cu doar 18 lei.

Citind despre vîlva creată de cartea, presupus plagiată, a domnului George Copos, mi-am adus aminte de un alt scandal care punea exact aceeaşi problemă. În 2001, Ioana Pârvulescu semnala cum un celebru istoric al Facultăţii de Istorie prelua, fără trimitere, pasaje întregi dintr-un articol al domniei sale.

Vă mai aduceţi aminte acuzaţiile soacrei, Smaranda Roset, în care mascaralîcurile lui Săndulache scandalizaseră Iaşiul şi întreaga Moldovă. Toate acestea se întîmplau în vara lui 1832, după o convieţuire de vreo şase luni şi o despărţire pripită.

Fascinată, ca întotdeauna, de limba română veche, am regăsit toată savoarea, frumuseţea, parfumul unei epoci de tranziţie într-o serie de documente ale familiei Miclescu. Volumul, publicat de Petronel Zahariuc şi Lucian Lefter, dezvăluie o lume în drumul ei spre modernitate, cu micile şi marile probleme de zi cu zi.

Istoria Bucureştiul are clubul ei, ca să spun aşa, iar editurile se grăbesc să exploateze acest filon cu tot felul de memorii, monografii sau albume. Dar pînă la o monografie cu adevărat importantă pentru acest oraş mai este drum lung.

Puterea politică şi puterea religioasă se află, în acest lung parcurs istoric, în relaţii permanent schimbătoare. Secolul fanariot îi oferă Bisericii şansa de a deveni puterea principală într-o vreme de instabilitate politică destul de accentuată.

Astăzi, predarea religiei în şcoli a stîrnit ceva dezbateri, lăsînd deoparte esenţialul: cu cine? Cu cine vor face ora de religie copiii noştri? Întrebarea este la fel de legitimă şi în cazul altor materii, întrebîndu-mă care mai este nivelul de pregătire al cadrelor didactice.

Minciuna este parte importantă a vieţii cotidiene. Să minţi este un lucru mult mai greu decît să spui adevărul, pentru că a plăsmui o minciună presupune oareşce inteligenţă. Dar să fii mare mincinos, să înşiri la basne, baliverne, fandacsii, plăsmuiri şi multe alte scorneli, asta nu stă la îndemîna oricui.

La 1530, Erasmus din Rotterdam publica una dintre cele mai populare cărţi ale lumii: De civilitate morum puerilium. Scrisă pentru micul prinţ de Burgundia, Henri, manualul de civilitate avea să devină repede un succes, fiind tradus, adaptat şi prelucrat în mai toate limbile Europei.

Eliza este o fată frumoasă de vreo 20 şi ceva de ani, presupun că şi cît de cît instruită; doar presupun, ştiind că părinţii ei sînt doctori la Fundeni. Aşa mi-au zis, cînd m-au inundat şi, din pragul uşii, mama doctor mi-a strigat: „Noi sîntem medici la Fundeni. Lucrăm cu toţi nebunii, aşa că ştim cum să vă tratăm“.

Oamenii trecutului cunoşteau şi preţuiau natura atît pentru darurile oferite, cît şi pentru puterea pe care o reprezenta, oricînd gata să se răzbune sub forme necunoscute. Multe dintre plantele acestei naturi sînt cercetate şi folosite fie în medicina populară, fie în magie, pentru fabricarea de leacuri sau otrăvuri.

La 1813 se tipărea la Buda Îndreptări moraliceşti tinerilor foarte folositoare. Dimitrie Ţichindeal se numără printre autorii cei mai apreciaţi în epocă. Pentru Ioan Heliade Rădulescu şi, mai tîrziu, pentru Mihai Eminescu, acest preot şi dascăl din Banat este un erou.

Salonul reprezintă principala formă de sociabilitate, adusă de secolul al XIX-lea. În manualul său dedicat educării femeilor – Catehismul bunei creşteri a fetelor sau al datoriilor lor morale şi soţiale ca fete, ca soaţe şi ca mume de familie, profesorul Ioan Penescu îl defineşte astfel: „este teatrul bazei al căderii omului de lume“.

Printre foamete şi calamităţi naturale, printre morţi şi boli, m-am întrebat adesea dacă oamenii trecutului aveau poftă de rîs. Rîsul apare de-a lungul arhivelor, doar că îmbracă sensuri atît de normative, că nu pare a fi rîsul acela din toată inima, rîsul ca sursă a plăcerii, rîsul care desfată şi veseleşte.

Se vorbeşte de doctoratul prim-ministrului Victor Ponta de parcă l-ar fi scris singur, de parcă culpa este singulară. Din cîte ştiu eu, dar poate că n-am experienţă prea mare, o teză de doctorat este o etapă importantă în formarea candidatului, viitor cercetător sau cadru universitar.

Alegerile de anul acesta au fost mai agitate ca niciodată, pline de pasiune şi mobilizare. Printre cei care s-au mobilizat „exemplar“ se află şi Biserica Ortodoxă, întotdeauna la putere şi cu puterea. Această prezenţă ar putea părea anacronică, dacă ea nu ar reflecta, pînă la urmă, nivelul educativ al populaţiei.

O ştire de campanie, sau precampanie, ne anunţă că domnul ministru Remus Pricopie şi-a propus să doteze toate şcolile cu tablete. Ambiţia nu este tocmai nouă, din cîte mi-aduc aminte şi domnul prim-ministru vorbea de tablete şi iPhone-uri răspîndite, imaginar, printre toţi elevii ţării noastre bogate şi mai ales deştepte.

Din Imperiul Otoman, printre baloţii de ţesături scumpe, cîţiva bulbi de lalea au ajuns în Ţările de Jos, în portul Antwerpen. Se pare că negustorul, care a cerut postavul şi mohairul, n-a prea ştiut ce să facă cu bulbii de lalea, pe unii i-a mîncat, asociindu-i cu ceapa, pe alţii i-a plantat, aşa, într-o doară, în grădina de zarzavat.