Cui aparţine lumea rurală?

„…România lor, o Românie plină de mizerie şi de suferinţă, la sate sau la oraşe, de boală şi de moarte; o ţară pe alocuri hidoasă pe care nu o iubesc în starea în care se află şi pe care, în consecinţă, încearcă să o schimbe.“ Aşa îşi începe cartea despre România medicilor istoricul şi etnograful Constantin Bărbulescu, conferenţiar la Facultatea de Istorie şi Filozofie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ (România medicilor. Medici, ţărani şi igienă rurală în România de la 1860 la 1910, Humanitas, 2015). Cercetarea se bazează, în mare parte, pe rapoartele medicale scrise între 1860 şi 1910, o sursă care pune probleme de interpretare, aşa cum recunoaşte şi autorul. Dincolo de capcanele discursive, rapoartele medicale, redactate de toate categoriile de medici, de la medicul de plasă pînă la medicii de regiment, oferă informaţii inedite despre personajele care au participat la construirea României moderne.

Dar ceea ce m-a pus pe gînduri se leagă de această inadaptabilitate la lumea rurală a medicilor de acum mai bine de un secol şi jumătate, regăsită, fără doar şi poate, şi astăzi. La 1860, medicii şcoliţi la Viena sau Paris nu aveau nici un chef să-şi facă de „lucru“ prin România rurală. Iată ce scrie Iacob Felix la sfîrşit de secol: „Mare parte a medicilor de plasă nu aduce populaţiunii servicii reale; pentru ei acest serviciu este un rău trecător, de care doresc să scape cît de curînd; de aceea nici nu-şi cumpără trăsură, umblă cu cai de chirie şi fac cît pot de puţine excursiuni“. Iacob Felix, unul dintre cei mai devotaţi reformatori ai sistemului medical, pune această fugă de lumea rurală pe seama precarităţilor de tot felul: „tinerii care au dus un trai confortabil în timpul studiilor şi al stagiului militar se sperie de traiul primitiv, de lipsa absolută de tot confortul la care sînt expuşi în cele mai multe comune rurale, unde se găseşte foarte anevoie o casă cu chirie, unde mai ales acei dintre medicii de plasă cari nu sînt stabiliţi la reşedinţa subprefecturii şi a judecătoriei de pace sînt obicinuit lipsiţi de orice societate potrivită cu gradul lor de cultură, unde numărul mare de comune care constituie circumscripţia medicală le impune o muncă prea grea, astfel că nu le rămîne timp pentru studii“. Or, după atîta diiastima de vreme, lumea rurală rămîne pe mai departe acelaşi teritoriu refuzat atît de medici, cît şi de profesori. Rapoartele astea ale medicilor se aseamănă întrucîtva cu poveştile profesorilor universitari care merg în inspecţii de grad prin diversele cătune ale patriei. Din păcate, puţine dintre ele ajung să fie păstrate ca material arhivistic, multe se refugiază în ceea ce numim generic folclor urban. Diferenţele faţă de rapoartele medicale de secol XIX sînt doar de limbaj şi de mijloace de informare. Regăsesc în aceste poveşti multe dintre problemele modernizării noastre eterne, niciodată finalizată, în care lumea rurală rămîne personajul inadaptabil, frust şi lăsat deoparte de orice guvern şi guvernare.

Fără prea mari speranţe în leafa de la stat, medicii şi profesorii ajung să-şi practice meseria doar pentru prestigiul „intelectual“ al profesiei în comunitate, avînd multe alte activităţi conexe, necesare supravieţuirii, de la turme de oi pînă la ari de recolte şi stupi de albine. Prima modernitate românească, atunci cînd nu avea medici şi profesori, ridicase un proiect de „alfabetizare“ (în sens foarte larg) a satelor prin intermediul preoţilor. Dar, pentru a fi utili lumii rurale, aceşti preoţi erau, teoretic, scutiţi de orice corvoadă economică, prin cointeresarea comunităţilor rurale. Numai că nici unii, nici alţii n-au prea înţeles rostul „alfabetizării“, într-o vreme în care ştiinţa de carte n-avea prea mare valoare.

Astăzi ne aflăm în acelaşi impas valoric, dar care îmbracă formele înalte ale ipocriziei corectitudinii politice: ştiinţa de carte este valoarea absolută a oricărei forme de guvernare, a oricărei decizii, atunci cînd vine vorba de lauda electorală, doar că nu prea ajunge să se concretizeze în nici un fel la nivel de comunitate rurală. Lăsată de izbelişte, această comunitate rurală se descurcă şi ea cum poate, abandonînd „alfabetizarea“ pe mîna ciobanilor, tractoriştilor, felcerilor, activiştilor de partid, cîrciumarilor etc. Despre medicii rurali nu prea se poate vorbi, sînt păsări rare, agăţaţi de navetismul urban. Dar şi unii, şi alţii se lasă prinşi în lumea asta rurală în care salariul se rotunjeşte frumuşel cu de-ale gurii, ceva ouă, găini, brînză, saci cu grîu sau cu mălai, litri de ţuică şi sticle de vin. Cît despre valoarea ştiinţei de carte, nu prea mai ştie nimeni ce valoare are…

Poate, urmînd exemplul lui Constantin Bărbulescu, vreun rătăcit de cercetător se va apuca într-o zi să culeagă şi să cerceteze „rapoartele“ profesorilor universitari, orăşeni şcoliţi şi urbani, ajunşi pe coclaurile rurale, ca odinioară medicii de plasă, să „înfrunte“ şi să schimbe România ruralităţii abandonate. Vom şti, cel puţin, cît şi cum s-a schimbat România rurală de la 1900 încoace…

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.