ceaslov story

Memoriile lui Teodor Vârnav sînt un important izvor pentru o istorie a copilăriei la început de secol al XIX-lea. Gîndul ne poartă către copilăria lui petrecută în căutarea unui viitor şi la iarna petrecută pe cuptor din pricina unor ciubote inexistente, fără de care nu putea ajunge la şcoală.

Din antichitate pînă în contemporaneitate, cititorul este purtat prin diferitele evenimente care au schimbat cursul acestei mări atît de disputate. Mai întîi de toate, Charles King îşi propune să definească şi să delimiteze „zona din jurul mării“ care ar trebui să participe la istoria acestei regiuni.

„Nicoară, mare vornic al Ţării de Sus, a făcut un taler de aur şi cu lanţ de aur şi l-a dăruit cneaghinei sale Todosia.“

Să tot fi fost prin 1960 cînd „s-au cunoscut“. Sau aşa se zice, că de ştiut se ştiau ei de pe la horă. Frumoşi şi tineri, dansînd pînă în noapte. Şi-au jurat iubire veşnică şi apoi au făcut dragoste în grădina lui moş Gheorghe căruţaşul. Apoi, el a plecat recrut la marginea ţării, cerîndu-i să-l aştepte.

Satul Pucheni din judeţul Dîmboviţa este martorul unui viol la început de octombrie 1794. Personaje principale: Dragomir Inimărea, fiul lui Micu, şi Uţa, fiica Mariei văduva. Vecini în satul Pucheni, Dragomir se îndrăgosteşte de Uţa, sau cel puţin aşa declară.

Cuvînt de origine turcească, hazna a pătruns în limba română prin secolul al XVII-lea, cînd Imperiul Otoman se apropie din ce în ce mai mult de Ţările Române. Orientalistul Lazăr Şăineanu îl indexează cu sensul de „visteria ţării“, „comoara statului“, tezaur, loc unde se depozitează banii, bogăţiile, argintăriile celor avuţi.

Colindînd zilele acestea prin satele Valahiei, am regăsit sate şi nume familiare pentru mine ca istoric al timpului trecut. Multe însă le ghicesc doar în spatele unor denumiri cosmetizate de pudibonderia secolului al XX-lea şi de moralitatea epocii comuniste.

Se spune că Titu ăsta este foarte priceput în zidirea de fîntîni: una dintre cele mai vechi şi mai binecuvîntate meserii. Nu oricui îi este dat să facă o fîntînă, nu oricui îi este dat să ştie unde apa este bună şi din belşug. De aia i se şi spune Titu Fîntînaru.

David Abulafia este un foarte bun povestitor. Cititorul este purtat prin lumea mediteraneană de la fenicieni şi grecii din Troia pînă sub zidurile Uniunii Europene de ieri. Marea Mediterană n-a transportat pe apele sale doar grîu, aur sau mirodenii, ci şi cultură, foarte multă cultură, şi mai ales o cultură a toleranţei şi îngăduinţei.

Ziua începe cu „Hei, la dracu’“ şi se încheie cu „Să vă ia dracu’ pe toţi“. Tărîmul dracilor este unul bine populat, care înfricoşează prin imensitate şi mai puţin prin mulţime. Dracii inspiră teamă şi admiraţie.

Bacşiş, peşcheş, ciubuc sînt, după cum bine se ştie, cuvinte de origine turcă, care au pătruns în limba română din Imperiul Otoman, dar se vor răspîndi şi vor intra în uz, în secolul al XVIII-lea, odată cu instaurarea domniilor fanariote. Cuvintele au propriile lor istorii, ajungînd să scrie istorii.

„…România lor, o Românie plină de mizerie şi de suferinţă, la sate sau la oraşe, de boală şi de moarte; o ţară pe alocuri hidoasă pe care nu o iubesc în starea în care se află şi pe care, în consecinţă, încearcă să o schimbe.“

Termenul de civilitate nu este ceva comun nici astăzi în vocabularul limbii române. Roger Chartier vorbeşte de civilité, termen cu largi sensuri care înglobează un „cod al purtărilor alese“, practici ale unui comportament politicos, uneori fără a se face trimitere directă la termen.

Într-o epocă în care ştirile ne vin de pretutindeni, bombardîndu-ne cu „noutatea“ lor, nu prea ne mai punem întrebări cu privire la drumul lor de la concepere la postarea pe prima pagină. Prezentul nostru foarte recent ne lasă să credem că ştirea nu este decît un alt bun de consum, gata preparată şi aruncată în galantar.

A doua zi de Paşti, a trebuit să las Oltenia pentru Bucureşti. Treburile mele academice se puteau rezolva şi în satul refugiului meu, cu condiţia ca feluritele conexiuni să meargă de-adevăratelea şi nu doar prin vîrful copacilor. Gara din Caracal a fost primul semnal al stării noastre din ce în ce mai dezinteresate de toate.

Gata, se ştie deja că 16 mai va fi noaptea cea lungă a muzeelor. Dar eu vă îndemn şi vă îmbii să le treceţi pragul, face toţi banii. Şi nu sînt prea mulţi. Miercuri am avut Muzeul Naţional de Artă al României doar pentru mine, închiriat într-o după-amiază călduroasă şi vîntoasă, de primăvară, cu doar 18 lei.

Citind despre vîlva creată de cartea, presupus plagiată, a domnului George Copos, mi-am adus aminte de un alt scandal care punea exact aceeaşi problemă. În 2001, Ioana Pârvulescu semnala cum un celebru istoric al Facultăţii de Istorie prelua, fără trimitere, pasaje întregi dintr-un articol al domniei sale.

Vă mai aduceţi aminte acuzaţiile soacrei, Smaranda Roset, în care mascaralîcurile lui Săndulache scandalizaseră Iaşiul şi întreaga Moldovă. Toate acestea se întîmplau în vara lui 1832, după o convieţuire de vreo şase luni şi o despărţire pripită.

Fascinată, ca întotdeauna, de limba română veche, am regăsit toată savoarea, frumuseţea, parfumul unei epoci de tranziţie într-o serie de documente ale familiei Miclescu. Volumul, publicat de Petronel Zahariuc şi Lucian Lefter, dezvăluie o lume în drumul ei spre modernitate, cu micile şi marile probleme de zi cu zi.

Istoria Bucureştiul are clubul ei, ca să spun aşa, iar editurile se grăbesc să exploateze acest filon cu tot felul de memorii, monografii sau albume. Dar pînă la o monografie cu adevărat importantă pentru acest oraş mai este drum lung.

Astăzi, predarea religiei în şcoli a stîrnit ceva dezbateri, lăsînd deoparte esenţialul: cu cine? Cu cine vor face ora de religie copiii noştri? Întrebarea este la fel de legitimă şi în cazul altor materii, întrebîndu-mă care mai este nivelul de pregătire al cadrelor didactice.

Minciuna este parte importantă a vieţii cotidiene. Să minţi este un lucru mult mai greu decît să spui adevărul, pentru că a plăsmui o minciună presupune oareşce inteligenţă. Dar să fii mare mincinos, să înşiri la basne, baliverne, fandacsii, plăsmuiri şi multe alte scorneli, asta nu stă la îndemîna oricui.

La 1530, Erasmus din Rotterdam publica una dintre cele mai populare cărţi ale lumii: De civilitate morum puerilium. Scrisă pentru micul prinţ de Burgundia, Henri, manualul de civilitate avea să devină repede un succes, fiind tradus, adaptat şi prelucrat în mai toate limbile Europei.

Eliza este o fată frumoasă de vreo 20 şi ceva de ani, presupun că şi cît de cît instruită; doar presupun, ştiind că părinţii ei sînt doctori la Fundeni. Aşa mi-au zis, cînd m-au inundat şi, din pragul uşii, mama doctor mi-a strigat: „Noi sîntem medici la Fundeni. Lucrăm cu toţi nebunii, aşa că ştim cum să vă tratăm“.

Oamenii trecutului cunoşteau şi preţuiau natura atît pentru darurile oferite, cît şi pentru puterea pe care o reprezenta, oricînd gata să se răzbune sub forme necunoscute. Multe dintre plantele acestei naturi sînt cercetate şi folosite fie în medicina populară, fie în magie, pentru fabricarea de leacuri sau otrăvuri.

La 1813 se tipărea la Buda Îndreptări moraliceşti tinerilor foarte folositoare. Dimitrie Ţichindeal se numără printre autorii cei mai apreciaţi în epocă. Pentru Ioan Heliade Rădulescu şi, mai tîrziu, pentru Mihai Eminescu, acest preot şi dascăl din Banat este un erou.

Salonul reprezintă principala formă de sociabilitate, adusă de secolul al XIX-lea. În manualul său dedicat educării femeilor – Catehismul bunei creşteri a fetelor sau al datoriilor lor morale şi soţiale ca fete, ca soaţe şi ca mume de familie, profesorul Ioan Penescu îl defineşte astfel: „este teatrul bazei al căderii omului de lume“.

Printre foamete şi calamităţi naturale, printre morţi şi boli, m-am întrebat adesea dacă oamenii trecutului aveau poftă de rîs. Rîsul apare de-a lungul arhivelor, doar că îmbracă sensuri atît de normative, că nu pare a fi rîsul acela din toată inima, rîsul ca sursă a plăcerii, rîsul care desfată şi veseleşte.

Se vorbeşte de doctoratul prim-ministrului Victor Ponta de parcă l-ar fi scris singur, de parcă culpa este singulară. Din cîte ştiu eu, dar poate că n-am experienţă prea mare, o teză de doctorat este o etapă importantă în formarea candidatului, viitor cercetător sau cadru universitar.

Alegerile de anul acesta au fost mai agitate ca niciodată, pline de pasiune şi mobilizare. Printre cei care s-au mobilizat „exemplar“ se află şi Biserica Ortodoxă, întotdeauna la putere şi cu puterea. Această prezenţă ar putea părea anacronică, dacă ea nu ar reflecta, pînă la urmă, nivelul educativ al populaţiei.

O ştire de campanie, sau precampanie, ne anunţă că domnul ministru Remus Pricopie şi-a propus să doteze toate şcolile cu tablete. Ambiţia nu este tocmai nouă, din cîte mi-aduc aminte şi domnul prim-ministru vorbea de tablete şi iPhone-uri răspîndite, imaginar, printre toţi elevii ţării noastre bogate şi mai ales deştepte.

Din Imperiul Otoman, printre baloţii de ţesături scumpe, cîţiva bulbi de lalea au ajuns în Ţările de Jos, în portul Antwerpen. Se pare că negustorul, care a cerut postavul şi mohairul, n-a prea ştiut ce să facă cu bulbii de lalea, pe unii i-a mîncat, asociindu-i cu ceapa, pe alţii i-a plantat, aşa, într-o doară, în grădina de zarzavat.

„Scopul aşezării şcolilor prin sate nu este a da copiilor de ţărani învăţături întinse şi care să urmeze prin colegiuri şi pensioane, ci a li se înlesni chiar pe lîngă casa părintească învăţătura cititului şi a scrisului, unite cu cunoştinţa religiei şi a ocupaţiilor lor în lucrarea pămîntului.“

Educaţia şi creşterea copiilor au fost mai totdeauna o problemă economică pentru părinţi; bineînţeles pentru cei cu oareşice parale şi gînduri că ar folosi la ceva. Ne văităm că astăzi creşterea şi educarea unui copil costă, în ciuda gratuităţii afişate a unui stat... n-am aflat încă de care.

Săptămînile din urmă s-au scurs obsesiv printre îndemnuri la lectură. „Citiţi, fraţilor, citiţi! Numai citiţi odată!“ Îndemnul nu prea cred că va avea cine ştie ce efect, că de mîine librăriile vor fi luate cu asalt, că bibliotecile vor fi pline, că cei care n-au pus niciodată mîna pe-o carte se vor trezi convinşi de frumuseţea unei cărţi.

Cine este Conaşu’? Iancu Otetelişanu este un important boier al vremii. Cu moşii şi case în Oltenia, Iancu îşi trage numele de la moşia principală din Otetelişu, judeţul Vîlcea, acolo unde neamul acestui boier îşi are obîrşia şi unde îşi începe cariera.

Astrologia a suscitat dintotdeauna interesul norodului. De fapt, angoasele noastre de toate felurile au stimulat şi au dezvoltat pînă la obsesie arta ghicitului. Nu prea avem o istorie în acest sens, deşi este un subiect esenţial în devenirea noastră.

Societatea trecutului valorizează mai puţin frumuseţea masculină. Un bărbat ar trebui să fie „un pic mai frumos ca dracu“, sau „bărbatul nu stă în frumos“, sentinţe regăsite în proverbele culese de Anton Pann; aşadar, nu ar avea prea multe motive să se îngrijească de frumuseţea sa.

Cărţile de altădată circulau mai ales sub formă de manuscris. Cel puţin pe aici prin Moldova şi Ţara Românească, aflate în secolul al XVIII-lea sub dominaţie otomană şi regim fanariot, tiparul nu era atît de „harnic“ ca astăzi. Mai apoi, plăcerile lecturii aveau cu totul alte gusturi decît cele ale noastre.

La Editura Polirom a apărut o nouă ediţie Gheorghe Sion, Suvenire contimpurane (Iaşi, 2014). Acest tip de restituire promovată prin diferite colecţii de cele două mari edituri – Humanitas şi Polirom – nu poate decît să ne bucure, pentru că oferă spre lectură o lume pierdută, povestită de contemporani.

Pe uliţele satelor mele, animalele sînt un lucru de nimica. Ghiţă, Mădălina, Penelopa, Maricica, Joiana sau Diana – porcul, vaca, pisica sau calul primesc nume de alint, care mai de care mai umane, fără a se bucura de înduioşătoarea umanitate a acceptării şi a milei.

De curînd, Editura Humanitas a publicat, în Colecţia „Vintage“ şi sub îngrijirea doamnei Georgeta Filitti, Memoriile principelui Nicolae Suţu. Ediţia de faţă este una de foarte bună calitate atît prin traducere, cît şi prin explicaţiile oferite de Georgeta Filitti.

Astăzi, cartoful se află pe toate mesele şi în toate meniurile. Preparat sub diferite forme şi diferite feluri, cartoful a devenit aproape indispensabil. Dar nu a fost întotdeauna aşa. Adus de pe pămînturi peruane, cartoful decorează mai întîi de toate grădinile aristocraţilor europeni, fiind privit cu mare reticenţă.

În goană după banalităţile exteriorului, Simeon Marcovici predică despre „plăcerile domesnice“. „Din toate desfătările pămîntului, nici una nu pătrunde inima mai adînc decît bucuria domescnică“, scrie la 1839, în cartea sa despre Datoriile omului creştin.

Pe Fănică a lu’ P*** Goală l-am întîlnit într-o după-amiază, într-un sat din Oltenia, unde mă aciuiesc de căldura verii. Stătea pe ghidonul podului şi îndesa într-o geantă mare de piele stacojie, scorojită de vreme şi mîncată de mucegai, trei gîşte, chinuindu-se să închidă fermoarul.

Dacă bărbatul este o fiinţă umană, adică omul, despre muiere nu se poate spune acelaşi lucru. Muierea nu este om, aici cu sensul de fiinţă umană. Din moment ce se spune că bărbatul este cu „crucea în cap“ şi „muierea cu dracul în inimă“, ea pare a fi un amestec straniu de animalitate şi şiretenie diavolească.

Simeon Marcovici, profesorul bun la toate în prima noastră modernitate, face o analiză foarte pertinentă asupra clasei noastre de mijloc, pe care o căutăm cu atîta îndîrjire, fără să o aflăm. Tipăreşte la 1839, în tipografia pitarului Constandin Pencovici, Datoriile omului creştin, întemeiate pe învăţăturile Sfintei Scripturi.

V-am povestit în această gazetă multe despre procesul modernizării şi despre modalităţile de prelucrare a modernităţii de către societatea noastră. Gîndiţi-vă numai la Norbert Elias şi la Civilizaţia moravurilor, la rolul acordat de acesta furculiţei şi batistei în individualizarea gesturilor, în construirea unui autocontrol, în etica delicatei civilităţi.

Conţinutul educaţiei este una dintre temele de reflecţie ale primei modernităţi româneşti. Instrucţia şcolară se va clădi destul de greu în societatea românească; chiar dacă pe hîrtie se compun legi şi regulamente, în practică puţine „şcoli“ ajung să producă învăţăceii de care modernizarea avea nevoie.

Citind presa zilelor noastre şi aflînd direcţiile Guvernului nostru, am impresia că n-au trecut două secole de la primele noastre strădanii de a intra în modernitatea europeană, prin construirea unui stat modern eficient. La începutul secolului al XIX-lea, Guvernul primelor Regulamente Organice îşi propunea cam acelaşi lucru...

După cum bine ştiţi, anul 2014 a fost declarat Anul Brâncoveanu. Pînă aici, toate bune şi frumoase, care ar trebui să se încheie cu cîteva volume de cea mai înaltă calitate, cu expoziţii şi refaceri de conace, biserici şi mănăstiri.

Am votat spre seară, într-un sat din Oltenia profundă. Satul s-a mobilizat destul de greu şi n-a ieşit din case decît la lăsarea serii, cînd, îmbrăcat de sărbătoare, s-a dus să vadă ce mai e pe la Primărie. De altminteri, nimic nu-i prea îndemna la vot.

Popor de mămăligari, românii nu au o cultură a pîinii, şi n-au avut-o niciodată. Sau asta cred eu, mai întîi de toate ca istoric prins în cercetarea arhivelor de prin 1700 pînă tîrziu spre sfîrşit de secol XIX, şi mai apoi ca simplu gurmand, căutător de pîine bună prin tîrgurile patriei şi pe cărările Europei.

Pînă la Regulamentele Organice şi la constituirea unei administraţii, se ştiu destul de puţine lucruri despre bucătăria unei temniţe. Arestaţii de prin puşcării şi grosuri trebuie hrăniţi, în ciuda culpabilităţilor de tot felul. Regulamentele Organice inaugurează un departament special – Vornicia Temniţelor.

Răsfoind gazetele timpului trecut, am descoperit un text scris de Pantazi Ghica, în preajma alegerilor din iarna anului 1859. Deşi redactat acum două secole (în gazeta Dîmboviţa, din 31 decembrie 1858), dilemele electorale rămîn eterne şi de nerezolvat pentru bietul alegător român.

Cînd lumea se învîrtea în jurul unor reguli, mîncarea, trupul, timpul se orînduiau cu grijă şi teamă de spiritele libere ale naturii. De aceea, oamenii au înregistrat toate aceste temeri care ar fi putut să-i molipsească prin ignorarea lor.

Ţăranul român mănîncă destul de prost, după cum v-am mai povestit prin paginile acestei reviste. Trebuie menţionat însă că acest regim al precarităţii se asociază multelor posturi de peste an, cînd românii, creştini ortodocşi, urmează o dietă sărăcăcioasă şi severă.

Ieromonahul Ilarion transcrie şi introduce, în preajma anilor 1793, o istorie dedicată tutunului. În cele patru file din manuscris, ieromonahul Ilarion spune cum Sarsailă, „voievodul puternicului Satanailă“, este însărcinat de „domnul întunericului“ să ţeasă o „înşălăciune foarte subţire“ pentru a atrage de partea răului omenirea.

„Boierul tot boier, chiar de-ar fi încins cu teiu“, spune un proverb, arătînd vizibilitatea neamului ales, oriunde s-ar afla. Rînduiala şi sfiala ar trebui să fie virtuţile de bază ale oricărei societăţi – credeau oamenii secolelor trecute, cînd cinurile şi prostimea se află la poli opuşi.

Pe Eufrosin Poteca îl cunoaştem doar din postura de filozof, arhimandrit şi egumen la mănăstirea Motru, dar puţini dintre noi bănuiesc iubirea lui nemărginită pentru natura feminină. Trăind printre surori, singurul băiat al unei familii de fete, Dimitrie a deprins iubirea, de la jocurile copilăriei lui