Evanghelia a V-a a babelor

„Nu sînt puţini şi la noi acei carii se spoesc cu cîte ceva din ştiinţe şi din limbile streine, şi apoi încep să înşire la vorbe deşarte în contra religiei, vrînd cu aceasta să-şi arate procopseala filosofind asupra religiei pentru că alt obiect n-au în capu-le, fiind deşert de ideile drepte ce trebuie să primească încă din leagăn ca să se facă creştini buni şi oameni cinstiţi.“ Citatul este de la 1857, din

, şi reflectă primul moment de temere al Bisericii cu privire la locul religiei în viaţa enoriaşilor. Şcoala nu se mai reduce la citirea ceaslovului în curtea bisericii, ci are „ştiinţe“ care ar putea trezi curiozitatea copiilor şi care ar putea pune la îndoială multe dintre „adevărurile“ dascălilor. 

Astăzi, predarea religiei în şcoli a stîrnit ceva dezbateri, lăsînd deoparte esenţialul: cu cine? Cu cine vor face ora de religie copiii noştri? Întrebarea este la fel de legitimă şi în cazul altor materii, întrebîndu-mă care mai este nivelul de pregătire al cadrelor didactice atunci cînd vine vorba de limba şi literatura română, de biologie sau chiar de istorie. Aparţin generaţiei decreţeilor, aşadar fără să fi trecut vreodată prin ora de religie. Ba dimpotrivă, aşa cum am mai scris prin paginile acestei reviste, profesorul de istorie din şcoala generală ne punea să repetăm mecanic la începutul fiecărei ore: „Noi sîntem atei! Noi sîntem atei“. Nu prea m-a afectat asta atît de mult încît să nu merg la biserică, sau la hram, sau să ţin posturi, sau… 

Am crescut într-un sat, înconjurată de o grămadă de mătuşi şi bunici care participau cu asiduitate la viaţa religioasă a comunităţii. Nu cunoşteau Evanghelia, şi nici nu cred că au deschis-o vreodată, deşi pe masa uneia dintre bunici se afla o cărţoaie mare legată în piele, cu un scris mic-mititel. Probabil că asta o fi şi speriat-o pe biata bunica. În schimb, mătuşile şi bunicile mele cunoşteau pe de rost toate sărbătorile, posturile, ritualurile şi făceau cea mai bună colivă din lume. Participam cu bucurie, particip încă la multe dintre aceste ritualuri. „Dar de ce facem aşa, bunico?“, întrebam, încercînd să înţeleg de ce se cară apă la morţi, de ce se împarte în dimineţile celor şase săptămîni, de ce se păstrează pahare cu vin şi apă la streaşina casei, de ce mor cei dragi dacă Dumnezeu e bun, de ce se pune busuioc sub pernă de Bobotează, de ce să te închini cînd treci prin dreptul bisericii, de ce trag clopotele diferit, de ce… Hei, şi cîte nu întrebam. Răspunsul era invariabil acelaşi: „Aşa se face!“. Insistenţele mele primeau un alt răspuns ambiguu: „Aşa a lăsat Dumnezeu!“ Nici astăzi nu prea ştiu ce o fi lăsat Dumnezeu şi ce au inventat oamenii, cert este că practica religioasă trece dincolo de orice dogmă. Gura lumii şi Evanghelia a V-a a babelor, cum a numit-o părintele Calistrat (într-o predică la mănăstirea Vlădiceni), au complicat pînă la paroxism credinţa. 

Pe vremea copilăriei mele, popa era acolo, în capul oricărei mese, dar nu el era personajul principal, nu el dădea totul comunităţii, ci mătuşile şi babele satului. Ele spuneau poveştile biblice, aşa cum le primiseră şi ele de la bunicile lor, ele transmiteau copiilor cele zece porunci şi descriau focurile Iadului pentru numeroasele păcate ale copilăriei. Toate acestea nici nu ne-au radicalizat, nici nu ne-au transformat în atei.

Păstrez încă în minte scenele pantagruelice de la ospăţul hramului. La sfîrşit de fiecare august, satul se pregătea de hram: o zi de dulce şi o zi de post. Ce de bunătăţi se fabricau! Ce de bunătăţi aduceam de pe acasă ca să nu fim mai prejos decît alţii! Se invitau sătenii de prin alte sate şi apoi masa se încingea. Cu lingurile în buzunar, pe mese improvizate pe iarba din curtea bisericii, ciorba de perişoare sau sarmalele cu orez n-au avut niciodată un gust mai minunat ca în acele zile de august. Strugurii sfinţiţi de tămîia cadelniţei şi mustul dulceag, pe post de vin de împărtăşanie, colive decorate cu zahăr alb şi pesmet, prescuri şi cozonaci… Bineînţeles că nu sînt numai astea amintirile mele: port cu mine bocceaua cu superstiţii, poate nu atît de numeroase şi atît de drastice ca prin alte părţi. Dar despre cîte vrăji şi farmece n-am auzit la gura sobei din poveştile mătuşilor şi bunicilor mele, despre flăcăi spînzuraţi nu din dragoste, ci că li „s-a făcut de zmeu“, de lapte furat de la vaci, de păcate plătite de copii, de strigoi şi trupuri bîntuite, şi cîte şi mai cîte… 

Pe vremea mea, religia se afla în posesia babelor, Biserica fiind mai mult absentă. Astăzi, Biserica reia acelaşi mesaj de la 1857, fără să ştie că a trecut mai bine de un secol, că babele nu mai pot fi păstrătoarele „adevărurilor“ credinţei, că lumea vrea altceva, că religia ar trebui să fie despre dragostea de semeni, că sensibilitatea postmodernă nu mai vrea să audă de focurile Iadului… Sînt oare pregătiţi profesorii de religie să ia locul babelor copilăriei mele?  

Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860),