IERI CU VEDERE SPRE AZI

Lectura unei poezii își cere rînduiala necesară.

Țăranii români erau atrași de condițiile de viață promise de cehoslovaci – găzduire, mese bune și o plată identică cu cea primită de către fermierii cehoslovaci.

La vremuri de răspîntii sufleteşti, o biblie apocrifă, literatura dostoievskiană, sugerează o cale.

Dintre foştii săi colegi de generaţie, este evident că admiraţia lui Steinhardt se îndreaptă în primul rînd către Ionesco, faţă de care, spre deosebire de maniera în care se raportează la Noica, la Cioran sau la Eliade, are rareori sau aproape deloc rezerve.

Locul nu este doar un paradis al singuraticilor, cum s-ar putea crede la prima vedere, ci și unul de întîlnire al scriitorilor, artiștilor, al oamenilor de cultură, în general, dintre care unii de primă mărime. De altfel, unii dintre aceștia sînt clienți atît de fideli încît acum au aici locurile rezervate, marcate cu cîte o plăcuță metalică pe care le este înscris numele.

Demers mai serios şi mai amplu de documentare a acţiunilor şi efectelor regimului comunist decît cel făcut de Academia Civică e greu de găsit în România.

Un suflu timid, de normalitate a necesității dării de socoteală din partea autorităților, pare să traverseze din nou opinia publică din România. Într-un mod cu totul interesant, emoția excepţională a dezastrului din clubul bucureștean s-ar putea să-și trimită efectele în zone în care puțini s-ar aștepta.

Crusta aia sublimă, care pocneşte la atingerea dinţilor şi eliberează în gură un gust unic, lăsînd la vedere imaginea absolută a prăzii muşcate – pulpa superioară, de pui, din care izvorăşte un norişor divin, de abur încărcat cu arome. Din pradă se scurge o picătură de suc, strecurat printre fibrele moi.

„Europa de Est e locul căruia Vestul ar trebui să-i pupe picioarele zilnic şi să-i mulţumească. În timp ce ei se scărpinau de păduchi, cu baghete de aur, în timp ce trăgeau la aghioase şi construiau catedrale cu sudoarea frunţii bieţilor emigranţi estici, noi stăteam de veghe la porţile creştinătăţii şi ne băteam cu turcii."

Pentru că experienţele îngrozitoare prin care au trecut i-au mutat în alt loc, de unde lumea se vede altfel. Faptele terifiante la care au fost martori, chinurile greu de imaginat, umilirea, anularea fiinţei, toate astea i-au făcut să fie altfel decît ceilalţi. Altfel decît noi.

Dormim cu războiul sub pernă. Fără să ştim, respirăm prin masca de gaze a ideilor care spun că omenirea are nevoie de război, ca să se primenească şi să aibă puterea de a lua totul de la capăt. Mulţi spun că astea sînt nişte tîmpenii, subiect de trăncăneală lîngă o bere şi un pachet de alune.

Un excelent reportaj difuzat la CNN povesteşte despre una dintre modalităţile prin care unii refugiaţi din Siria ajung în Occident. E vorba, mai ales, despre oameni care pleacă şi cu nişte bani asupra lor, dar care folosesc, în moduri cît se poate de ingenioase, telefoanele inteligente, gadget-urile de tot felul, reţelele de socializare, toate informaţiile publice din ţările pe care urmează să le tranziteze, în drumul lor spre Germania.

E absolut normal ca discuţia despre valul de refugiaţi să ocupe prim-planul acestei perioade. E ceva care pare să se ţină într-un fir de păr, pînă să pice peste Europa şi să se transforme într-o criză extrem de serioasă. E un complex de evenimente într-o continuă desfăşurare, un fapt care-şi modifică dimensiunile de la o zi la alta.

Piaţa Obor, dimineaţă de septembrie. Se simte toamna-n aer şi priviri, puhoi de lume pestriţă, de la vlădica încălţată cu tuaregi V6 prea laţi să-i mai înghită bariera de la parcarea subterană, la chiriaşi de garsonieră confort trei etajul zece cu sacoşe fleşcăite şi haine second, plecaţi însă cu toţii la căutare de morcov ieftin.

Multă lume, mai ales de pe la noi, e convinsă că orice discuţie despre postcolonialism e doar o chestie de modă. O fiţă a unora alunecaţi naiv pe pîrtia ideilor de stînga sau un moft al celor pe care pînă şi cel mai penibil papagal, care se crede cool, îi numeşte hipsteri.

De pe azi, pe mîine. Rapid. Nu circulăm arătînd pe la frontiere – foarte rar – doar buletinul? N-avem drept de muncă în Europa? Nu sîntem membri ai Uniunii Europene? Nu sîntem în NATO? Păi, atunci, înseamnă că sîntem occidentali.

Memoriile lui Teodor Vârnav sînt un important izvor pentru o istorie a copilăriei la început de secol al XIX-lea. Gîndul ne poartă către copilăria lui petrecută în căutarea unui viitor şi la iarna petrecută pe cuptor din pricina unor ciubote inexistente, fără de care nu putea ajunge la şcoală.

Cîtă vreme un domn primar de azi pune poliţiştii locali din subordine să-i urmărească iubita şi adversarii politici, iar imaginile lui Ghiţă Pristanda şi a lui Garcea se lăţesc peste toată suflarea acestei profesii, ideea care stă la baza instituţiei pare o glumă.

Din antichitate pînă în contemporaneitate, cititorul este purtat prin diferitele evenimente care au schimbat cursul acestei mări atît de disputate. Mai întîi de toate, Charles King îşi propune să definească şi să delimiteze „zona din jurul mării“ care ar trebui să participe la istoria acestei regiuni.

Ca-ntr-o Ferma animalelor scrisă alaltăieri, cei care ne conduc şi-au mărit lefurile. Pentru că unii sînt mai egali decît alţii, bunăstarea tuturor trebuie să-nceapă cu cineva, nu se poate face dintr-o mişcare, pentru toată lumea. Aşa că s-a-nceput cu conducerea.

„Nicoară, mare vornic al Ţării de Sus, a făcut un taler de aur şi cu lanţ de aur şi l-a dăruit cneaghinei sale Todosia.“

August. Călduri mari. Luna concediilor. Şosele pe care se circulă ore întregi în coloană. Sînt momentele în care cetăţeanul român îşi aduce aminte de lipsa autostrăzilor şi face diferite scenarii creative în care personajele principale sînt anumiţi politicieni şi familiile lor.

Să tot fi fost prin 1960 cînd „s-au cunoscut“. Sau aşa se zice, că de ştiut se ştiau ei de pe la horă. Frumoşi şi tineri, dansînd pînă în noapte. Şi-au jurat iubire veşnică şi apoi au făcut dragoste în grădina lui moş Gheorghe căruţaşul. Apoi, el a plecat recrut la marginea ţării, cerîndu-i să-l aştepte.

Ca orice eveniment de la noi, care ne mobilizează culpabilităţile latente, mîndria patologică, prejudecăţile îngrozitoare şi dorinţa de a ne auzi vorbind, şi-n povestea asta am turnat tot ce-am avut la-ndemînă. Adică sufletul nostru răvăşit de probleme.

Satul Pucheni din judeţul Dîmboviţa este martorul unui viol la început de octombrie 1794. Personaje principale: Dragomir Inimărea, fiul lui Micu, şi Uţa, fiica Mariei văduva. Vecini în satul Pucheni, Dragomir se îndrăgosteşte de Uţa, sau cel puţin aşa declară.

Cuvînt de origine turcească, hazna a pătruns în limba română prin secolul al XVII-lea, cînd Imperiul Otoman se apropie din ce în ce mai mult de Ţările Române. Orientalistul Lazăr Şăineanu îl indexează cu sensul de „visteria ţării“, „comoara statului“, tezaur, loc unde se depozitează banii, bogăţiile, argintăriile celor avuţi.

Am observat că a apărut o modă acum să nu mai mergi la piaţă, unde chipurile totul e contrafăcut, importat, vîndut la a treia mînă şi la suprapreţ (mergeţi în Piaţa Obor, o să vedeţi că nu e cazul!) şi să-ţi vină acasă o lădiţă cu fructe şi legume proaspete, cam ce s-a copt prin grădina omului.

Colindînd zilele acestea prin satele Valahiei, am regăsit sate şi nume familiare pentru mine ca istoric al timpului trecut. Multe însă le ghicesc doar în spatele unor denumiri cosmetizate de pudibonderia secolului al XX-lea şi de moralitatea epocii comuniste.

Dacă m-aş fi născut pe la începutul secolului XX şi, în 1960, aş fi fost poftit să-mi imaginez cum va arăta o oră de limba şi literatura română în 2010, probabil că m-aş fi găsit într-o încurcătură la fel cu cea în care mă aflu acum. Primul impuls ar fi fost să-mi închipui nişte schimbări radicale, spectaculoase, demne de un alt mileniu.

Orientul Mijlociu le dă de furcă preşedinţilor SUA, de 70 de ani încoace. Istoric vorbind, sprijinirea Israelului şi a dreptului său de a exista în limita unor frontiere apărabile s-a aflat într-un echilibru precar cu necesitatea de a apăra rutele maritime ale petrolierelor, altfel spus, de a proteja aprovizionarea cu energie a întregii lumi.

Se spune că Titu ăsta este foarte priceput în zidirea de fîntîni: una dintre cele mai vechi şi mai binecuvîntate meserii. Nu oricui îi este dat să facă o fîntînă, nu oricui îi este dat să ştie unde apa este bună şi din belşug. De aia i se şi spune Titu Fîntînaru.

David Abulafia este un foarte bun povestitor. Cititorul este purtat prin lumea mediteraneană de la fenicieni şi grecii din Troia pînă sub zidurile Uniunii Europene de ieri. Marea Mediterană n-a transportat pe apele sale doar grîu, aur sau mirodenii, ci şi cultură, foarte multă cultură, şi mai ales o cultură a toleranţei şi îngăduinţei.

A fi muzician în România, membru al unei orchestre simfonice – fie ea chiar şi una din Bucureşti –, se exprimă, uneori, cam aşa: „Asta e. N-am avut noroc. Am eşuat într-o orchestră simfonică“. Dacă nu eşti solist, în ochii multora devii cineva care s-a plafonat şi care acceptă cu resemnare ideea că trăieşte un semieşec.

Ziua începe cu „Hei, la dracu’“ şi se încheie cu „Să vă ia dracu’ pe toţi“. Tărîmul dracilor este unul bine populat, care înfricoşează prin imensitate şi mai puţin prin mulţime. Dracii inspiră teamă şi admiraţie.

Să zicem că eşti la un mare festival de teatru. De pildă, la Sibiu. Şi ai norocul să intri la unul dintre spectacolele care se joacă acolo. Aşa cum se întîmplă după orice fapt artistic care te emoţionează, o vreme, după ce ieşi din sală, taci.

Acum cîţiva ani, cînd Rafael Nadal părăsea arena „Philippe Chatrier“ înfrînt de Robin Soderling, atmosfera generală era încărcată de stupoare, tensiune şi speranţă. Rafa, încordat şi nervos, vocifera frustrat că nu găsise soluţia potrivită în faţa bombardamentelor suedezului.

Oricine-ar veni, oricît de hotărît ar fi să facă ceva – orice, în orice domeniu – pînă la urmă, „se dă pe brazdă“. Intră în ordinea lucrurilor. Se cuibăreşte în vastele apartamente din burta Leviatanului – loc e, cît cuprinde! – se pune la masă, şi… gata. Aici începe totul. La masă.

Bacşiş, peşcheş, ciubuc sînt, după cum bine se ştie, cuvinte de origine turcă, care au pătruns în limba română din Imperiul Otoman, dar se vor răspîndi şi vor intra în uz, în secolul al XVIII-lea, odată cu instaurarea domniilor fanariote. Cuvintele au propriile lor istorii, ajungînd să scrie istorii.

Zilele trecute, o prietenă din Ardeal avea o discuţie cu părinţii. Făcea planuri să se mute la Bucureşti. Reacţia tatălui său a fost cît se poate limpede: „Nu se poate. Nu e deloc un moment potrivit. Dacă vin ruşii şi ocupă România, n-o să mai poţi pleca de-acolo. Mai aşteaptă, să vezi ce-o să fie.“

Titlul şi subtitlul sînt citate dintr-un comentariu la adresa unui articol publicat în ziarul Adevărul. Autoarea articolului scrie despre postările pe Facebook ale unui cadru didactic de la UNATC, care nu se fereşte să afirme, despre romi şi evrei, lucruri pe care le putem considera, în mod clar, afirmaţii jignitoare.

Într-o epocă în care ştirile ne vin de pretutindeni, bombardîndu-ne cu „noutatea“ lor, nu prea ne mai punem întrebări cu privire la drumul lor de la concepere la postarea pe prima pagină. Prezentul nostru foarte recent ne lasă să credem că ştirea nu este decît un alt bun de consum, gata preparată şi aruncată în galantar.

Adevărul e că, de cele mai multe ori, n-ai ce să-i spui. E alesul cetăţenilor. E expresia liberă a unui grup de oameni, care-şi aleg un reprezentant la vîrful unui aparat local, destinat gestionării problemelor comunităţii. Să şi-l ţină şi să se spele cu el pe cap, oriunde va fi fiind.

A doua zi de Paşti, a trebuit să las Oltenia pentru Bucureşti. Treburile mele academice se puteau rezolva şi în satul refugiului meu, cu condiţia ca feluritele conexiuni să meargă de-adevăratelea şi nu doar prin vîrful copacilor. Gara din Caracal a fost primul semnal al stării noastre din ce în ce mai dezinteresate de toate.