Las’ că se dă pe brazdă…

Oricine-ar veni, oricît de hotărît ar fi să facă ceva – orice, în orice domeniu – pînă la urmă, „se dă pe brazdă“. Intră în ordinea lucrurilor. Se cuibăreşte în vastele apartamente din burta Leviatanului – loc e, cît cuprinde! – se pune la masă, şi… gata. Aici începe totul. La masă. Dacă vine „Revizorul“ – nu doar cel al lui Gogol, ci orice fel de „revizor“ – trebuie să reuşeşti să-l aşezi la masă. Aici e războiul. Aici e marea încleştare. Pînă-l aşezi la masă. Pe urmă, lucrurile încep să meargă de la sine. Ai reuşit să-l pui pe scaun?! Aproape-ai cîştigat lupta. Mai departe e chestie de regie, de experienţă, dar nu se compară cu tensiunea primelor momente, în care nu ştii dacă reuşeşti aşezarea la masă. Teoretic, ar trebui să meargă. Curgerea secolelor arată limpede treaba asta. Dar nu se ştie niciodată de unde apare un tîmpit. 

Aşezarea la masă înseamnă, mai devreme sau mai tîrziu – în funcţie de încăpăţînarea sau de fumurile „revizorului“ –, prima ţuică. Prima picătură de ploaie divină, care udă pămîntul crăpat al scorţoşeniei, al simulării scrofulozităţii la datorie. Prima suflare timidă a vînticelului cald care ne şopteşte că, la urma urmei, „oameni sîntem, cu toţii“. E un vînticel umed, uşor uleios, care îmbracă blajin orice piesuţă din mecanismele tuturor încuietorilor. Mai departe, deschiderea oricărei uşi e plăcere pură. De-aici încolo, dacă tot s-a făcut punerea în abis, urmează abisul însuşi. Adică poveştile învăluitoare, verzele şi cepele care strîng între foile lor călduţe, ca nişte aşternuturi primordiale, orice încăpăţînare de a înţelege. Orice intenţie de a face lumină. Orice pericol de a tulbura lucrurile. 

Printre aromele primelor feluri de mîncare, printre poveştile primului vin sprinţar – obligatoriu cules „bob cu bob“ –, se insinuează şi recunoaşterea nobleţei misiunii „revizorului“, dar nu se uită menţionarea hăului cosmic în faţa căruia stă. Da, misiunea celui care vine să vadă cum stau lucrurile e una sacră, nobilă, salvatoare. Dar are în faţă un hău de necuprins. E primul moment în care se rosteşte cuvîntul-cheie al existenţei din această parte a lumii. Piesa secretă din arhitectura bolţii care ne ţine fiinţa. Marele cuvînt. „Vorbemul“. Dumnezeul cuvintelor. El stă pe un jilţ de aur alb, diafan camuflat între tufele de liliac ale frazei mereu pline de recunoştinţă: „Sigur că nouă ne faceţi o mare bucurie că sînteţi aici. Scuzaţi-mă o secundă! Măi… Mitică! Păi, ce facem, măi, frate?! Aduceţi odată coastele alea de viţel, că leşinăm aici, la masă! Iertaţi-mă… Deci, asta vă spuneam. Ce mare bucurie că vă avem aici! Dar, să ştiţi, la noi, lucrurile sînt un pic mai

…“.

Pe cîmpia de bătălie a răsărit soarele. Oricît ar fi de puternic, de mare, de necuprins, pe suprafaţa lui, de o incandescenţă imposibil de înţeles cu mintea, e tatuat cuvîntul fundamental: „complicat“. De-aici încolo, se întind savanele erotice ale jocului marilor feline, cu prada uşoară. „Revizorul“ va muşca din plin, cu poftă, ca şalăul înfometat şi vrăjit de sclipirea aiuritoare a momelii rotative. Va cere explicaţii. Va vrea să înţeleagă. E momentul orgasmic al mirosului victoriei. Peste victimă, încet, cu calm – odată cu venirea platourilor cu prăjituri şi cu apariţia surprinzătoare a unei doamne superbe, care trimite o privire cu un mesaj limpede ca apa lagunei albastre –, încep să plouă cele mai sublimate sucuri gastrice, care-l vor descompune pe „revizor“ şi-l vor face una cu pereţii umezi, în care s-au dizolvat, la rîndul lor, toţi cei veniţi pe-aici, în inspecţie, înaintea lui. 

Legea, oaspetele care, de secole încoace, dă tîrcoale acestor locuri, „revizorul“ care se mai încăpăţînează să bată la poarta noastră, se găseşte din nou în situaţia de a intra pe geam, după ce-a fost scoasă afară pe uşă. I-am zis că e beată şi că mai bine merge să se culce. ‘Om mai vorbi noi, la un moment dat, cînd s-o trezi, cînd o înţelege că, pe-aici, lucrurile sînt mai…

. Mult mai

ca prin alte părţi. Aici, nu ne putem supune, toţi, aceloraşi rigori. E imposibil. E foarte greu de înţeles, tocmai pentru că e foarte complicat. Dar, indiferent de ce se întîmplă pe lumea asta, la noi e bine ca lucrurile să rămînă la fel. Bun, nu-i problemă, putem să jucăm schimbarea, să facem ca toţi dracii, mai-mai să credem c-am luat-o razna şi ne fură rolul. Dar să nu uităm de ce facem toate eforturile astea. Ca să rămînă totul la fel. Ca să nu se schimbe nimic din substanţa lucrurilor. Am trecut prin chestii mult mai grele. ’Om trece şi prin asta. 

Însă cel mai recent „revizor“ pare că nu prea are vreme de stat la masă. Pare că găseşte cu greu şi-un pic de timp să treacă pe-aici. Verifică de la distanţă. Ceea ce, din start, e un mare impas. Aburii de la cele mai bune ţuici din lume nu bat pînă acolo. Ce facem în situaţia asta? Strigăm. Strigăm toţi. Şi, evident, toţi avem dreptate. Unii vor să spună că avem nevoie de contingente întregi de „revizori“, în aşa fel încît să ne asigurăm că nu ne păcălim noi pe noi înşine. Alţii, mai pe şestache, spun că treburile astea, pur şi simplu, nu merg la noi. Sîntem altă plămadă. Altă marfă. Altă treabă. 

Între timp, spectacolul merge mai departe. Toată lumea strigă. Ca idee, legea – oricare va fiind ea – e bună. Ideile nu-s rele. Ele-s ok. Dar cui se aplică? Tuturor? Stai, nene! În cazul ăsta, treaba se complică. N-avem cum să facem aşa ceva. Pentru că nu se poate. Bun… Mergem şi-ntrebăm ambasadele, a mia oară, ce părere au?! OK. Şi… dup-aia ce facem? 

Garantat 100%