Cătălin ŞTEFĂNESCU

Știu că trebuie să deprind spiritul critic, și nu critica, doar ca să dau din gură.

Comentariile la adresa articolului de săptămîna trecută sînt un adevărat spectacol, infinit mai demn de interes decît articolul în sine.

Datoria aceasta de a populariza lucruri e esenţa a ceea ce înseamnă televiziune publică la ora asta.

Ceva ne ține într-o lume semiurbană, legați prin destule fire de universul nostru rural.

Avem bareme clare de fericire a momentului, de „încărcare a bateriilor”, de „aventură și experiență”.

Vorbim tare. Foarte tare. Așa e soiul, pe-aici, prin România.

E felul nostru de a ne minți, să scăpăm basma curată atunci cînd plonjăm în promiscuitate, încercînd să limităm cît mai mult sentimentul de vinovăție.

Totul are un „trigger”, se înscrie într-un „pattern”, face parte dintr-o schemă cognitivă.

Cîtă vreme discutăm, dezbatem, cercetăm, analizăm lucrurile, un „bine” pe care nu reușim să-l aducem la un numitor comun al tuturor e un adevărat cîștig.

Capitala României e, la ora asta, un păienjeniș de structuri complicate, din mai multe epoci.

Anul ăsta trebuie să te răzbuni. Să recuperezi ce-ai pierdut. Să compensezi cu asupra de măsură această înfrîngere de care ai avut parte anul trecut.

Conferi valoare pură, importanță deosebită, respect unor chestiuni imateriale, unor idei care pot avea o concretețe mai mare decît cea a unui munte, cît se poate de real, la poalele căruia te afli.

Sîntem limba pe care o vorbim. Așa vedem lumea, așa o percepem.

E o penurie mondială de lideri cu viziune. După cum e o secetă universală în esența ideii de viziune.

E un prilej de gîndire. O șansă de a te opri și de a contempla momentul și starea în care te găsești.

Pandemia, pe cît de reală, e profund politizată, pînă la un nivel de cinism greu de imaginat.

În felul ăsta arătăm noi cine sîntem cu adevărat. Cum facem cînd ne supără cineva.

Avem senzația că toată ființa ne e în pericol doar pentru că unii s-au trezit să aibă păreri și să ne spună că, dacă sîntem majoritari, nu-nseamnă că avem dreptate întotdeauna.

O idee, de obicei hazlie, materializată într-o imagine, un clip sau un text, care se răspîndește prin intermediul Internetului.

Noi am luat startul prin 1976. Marele nostru talent-show s-a chemat „Cîntarea României”.

Costumul gol a spart granițele metaforei și pe cele ale ipostazierii în lumea reală a unui personaj imaginar.

Lumea era dezvrăjită de cuvinte mari și înaintea pandemiei. Acum face urticarie la auzul oricărui discurs, fie el și unul bine intenționat și echilibrat.

Vacanța, planeta izbăvirii la care visăm un an întreg, a devenit foarte greu accesibilă.

Libertatea trebuie să-și taie calea dreaptă prin jungla fricilor nutrite față de semenii noștri care nu ne seamănă fizic și cultural.

Noii oameni ai scenei, dincolo de rolul din spectacol, dețin, evident, și opinii.

E cel mai înalt grad de apropiere între corpurile a două ființe umane, care pot face acest gest în public sau într-un spațiu privat, ca formă de salut sau ca modalitate extinsă de comunicare nonverbală.

Natura acută a momentului istoric pe care îl trăim le oferă specimenelor din această categorie un teren minunat de manevră.

Să zicem că unele dintre poveștile care circulă în corpul obez al teoriei conspirației sînt reale.

E ceva ce nu-ți tihnește. Chiar și-atunci cînd îți merge bine. Ai, așa, o stare.

Un partid nou-nouț se pregătește să-și preia locurile din cele două Camere ale Parlamentului.

Formula asta a ajuns la noi ca o sorcovă obosită de toate marile sărbători ale spiritului uman, unde mereu s-a băut din greu, iar ea s-a văzut de fiecare dată venerată la începutul petrecerii și uitată sub masă odată ce cheful s-a spart.

Într-o bună zi, te hotărăști să dai de pămînt cu viața ta de fraier care muncește. Asta e o variantă.

O asemenea duminică e ca o bombă nucleară cu extaz, pe care toamna o detonează asupra lumii, îmbrăcînd-o în cea mai caldă dintre lumini și-n cele mai tulburătoare aurore cromatice.

Frisonul pornit să-ți traverseze ființa îți amintește atît de propria fragilitate, cît și de superficialitatea tuturor ornamentelor care-ți încarcă viața.

Există o foame primară, sălbatică, de cifre care să confirme amploarea dezastrului, o dorință de scandal, o mîrîire care amintește de haitele în care se declanșează, la un moment dat, sfîrtecarea generală.

Un moment de felul ăsta te face transparent, ca geamul unei ferestre prin care se vede, un pic, dincolo.

Domnule, ne trebuie legi dure, fără tocmeală. Pedepse aspre.

Pandemia se întoarce cu al doilea val, alcătuit nu doar din mai multe îmbolnăviri, ci și din mai multă neliniște.

Nu contează ce nu-ți convine. Important e să te arăți mereu nemulțumit de ceva.

Oricît ai fi de sigur pe tine, parcă te-ncearcă un fior care te duce spre vremea copilăriei, spre lumile celor din care te tragi și pe care i-ai uitat.

Aproape jumătate din cei care abuzează copiii scapă basma curată.

Cei cîțiva care erau capabili să se exprime limpede și să nu ia la șuturi limba română s-au cam stins.

E o șansă rară să mai prindem și noi, aici, măcar începutul unui drum just pentru o societate europeană și să lăsăm în urmă, pentru cei care vin, ceva de care nu ne e profund rușine.

Umplem terasele restaurantelor, vorbim gură-n gură despre „prostia asta de pandemie” și rostim, cu cel mai tîmpit aer triumfător, numărul de cazuri raportate în ziua cu pricina.

Complicitatea a luat locul terorii. Interesul personal și supraviețuirea cît mai bună au devenit preocupările principale.

Ne-am obișnuit profund cu un fel de a fi, iar atunci cînd apare o zgîrietură cît de mică pe lentila prin care privim lumea, ne alarmăm peste poate.

Uneori, pentru a le face bine semenilor, trebuie să te alegi chiar și cu oprobriul public.

Publicul a dispărut. Ne-am mutat cu toții pe scenă.

Nevoia noastră de a-i identifica mereu pe cei care sînt de vină pentru starea proastă în care ne aflăm a primit cel mai frumos cadou în perioada asta.

Actul artistic e suspendat într-o zonă nodală a traseelor ființei umane, o zonă care nu e la fel cu un triaj dintr-o gară.