Nu latră decît la omul rău

Trebuie să fii un Gică Contra autentic sau o persoană complet lipsită de auz ca să nu recunoști că lătratul de cîine e unul dintre semnele distinctive ale faptului că ai ajuns pe plaiurile noastre, în România. „Stați liniștit, nu mușcă. Latră doar la oamenii răi. Sau atunci cînd simte că ți-e frică. Și, normal, latră după țigani, de zici c-a dat strechea-n el…” Eh, dacă e să ne luăm după vorba asta din tezaurul de înțelepciune al blîndului nostru popor, cel puțin jumătate din populația țării e alcătuită din indivizi răi. Mai punem la socoteală și oamenii temători, cei cărora le e frică de cîini. Nici ăia nu-s puțini. Cît despre romi, ei bine, aici chiar avem o problemă. Pe de o parte, sînt mulți. O arată cifrele oficiale. Pe de altă parte, oricît de mulți ar fi, se găsesc suficienți compatrioți care spun cu seninătate că romii nu-s oameni, deci nu-i poți pune la socoteală. În secolul XXI, la noi, încă dai peste cetățeni ai acestei țări și ai Europei care afirmă cu seninătate chestiuni de felul ăsta. Aceiași cetățeni îți vor povesti cu zîmbetul pe buze despre familiile lor, despre dragostea pentru animalele de prin ogradă sau din apartament, despre continuitatea noastră pe aceste meleaguri, ospitalitatea legendară pe care numai aici o găsești și despre blîndețea unică a felului nostru de a fi.

Faceți o plimbare printr-un cartier rezidențial, într-unul dintre orașele cu mari pretenții din această țară. Intrați pe-o stradă cu case frumoase, să respirați aer curat și să vă bucurați de frumusețea locului. O să auziți niște bufnituri urmate de lătrături care te bagă-n răcori. E un cîine care-ar rupe poarta s-ajungă la dumneavoastră și să-și facă meseria. Adică să-și apere casa. E ca și cînd s-ar da tonul să-nceapă cîntarea. Toată strada răsună de lătrături. Care mai acute, de pitici de-ăia drăguți, albi și pufoși, ca niște jucării, care mai în zona medie, a cîinilor de talie mijlocie, latrînd și ei la semnalul rudelor, care mai în registru grav, al taliilor mari, cele care nu glumesc, ci mișcă porțile serios, de te fac să iuțești pasul, lucru bun pentru digestie și pentru sănătate în general. Dacă mai duci cu tine la plimbare și-un cîine e nenorocire. Poate să fie, bietul de el, cea mai cuminte și tăcută ființă din lumea asta. Degeaba. Strada, străzile, orice loc pe unde-ai încerca să te strecori explodează. Gardurile sînt o foiță de hîrtie între tine și catastrofă, porțile se zgîlțîie de parc-ar fi lovite cu berbeci de asalt, întregul cartier prinde viață și se transformă într-un vacarm de nedescris. Și, cu toate astea, e doar o clipă obișnuită, dintr-o zi obișnuită, în dragul nostru oraș, din draga noastră țară. Nu e nimic deosebit. Ni se pare firesc. Așa e la noi. Viață clocotitoare. Simți că trăiești.

Cu ani în urmă, cînd televiziunile occidentale descopereau tragedia copiilor și a oamenilor în vîrstă instituționalizați, apoi dădeau pe străzi peste haitele de cîini comunitari, ziceam că se exagerează. Că e o goană ieftină după senzațional, că se alegeau imagini în montaje tendențioase care aveau scopul de a ne defăima. Poate că unii își mai amintesc că erau locuri unde nu te aventurai după căderea serii, că aleile dintre corpurile de clădire ale unor mari spitale erau piste pentru curse de cîini, unde tu erai momeala, că între blocuri era o lume de noroaie și haite imense, de-ți făceai o rugăciune înainte de a te încumeta să treci. Între timp, deși a durat enorm, am făcut progrese. Uneori, cum știm noi. „Ca să nu se mai zică.” Alteori, pentru că ne-am dat seama că ieșeam din beznă și din sălbăticie. Am făcut și pași autentici, dar am lustruit frumos și suprafața, băgînd mult sub preș, să nu se mai vadă. Am păstrat o rîcă adîncă față de felul în care ni s-a vîrît pe gît civilizația. Cu toate bunele și relele ei. Ori de cîte ori e vorba despre rele, pe alea ne concentrăm toată energia, pe alea se descarcă toate resentimentele. Cît despre liniște și conviețuire comunitară decentă, aici avem o rezistență teribilă, de parcă l-am răzbuna zilnic pe Decebal și-am apăra vitejește Sarmizegetusa de asediul romanilor. Aici, nu ne predăm nici în ruptul capetelor.

Ceva ne ține într-o lume semiurbană, legați prin destule fire de universul nostru rural. Uneori, încă mai transformăm curtea blocului în tinda de la țară. În anumite situații poate fi chiar frumos. E culoarea noastră locală, vie și autentică. Dar alteori nu e absolut nimic din farmecul specificului local. E doar o dezlănțuire de primitivism. Nu înțelegem mecanismele locuirii unui spațiu urban. Și aici nu e vorba despre a-i imita orbește pe alții și de „a deveni o parte din uniformitatea și din plictiseala universale”. Putem fi așa cum sîntem noi, mai guralivi, mai iubitori de ornamente de toate felurile, gata oricînd să frigem un mic sau un cîrnat. Dar, odată și-odată, va trebui să înțelegem că dacă vrem să trăim ca la țară trebuie să ne mutăm înapoi la țară. Cu toate că nici acolo n-ar trebui să lipsească regulile. Cîte întîlniri de gradul trei și descărcări masive de adrenalină ar putea povesti amatorii de drumeții și bicicliștii care bat coclaurile patriei…

„Cîinele latră, dom’le. De-aia-i cîine.” Ba nu, dom’le! Dacă ai ales să ții un cîine, în oraș, într-un apartament de bloc sau în curtea unei case, trebuie să înțelegi că ți-ai asumat o responsabilitate imensă față de ființa aceea, dar și față de lumea în care trăiești. Va trebui să pricepi că exiști într-o comunitate, că nu trebuie să deranjezi, că ești cetățean al unui oraș și că te supui unor reguli de conviețuire urbană. Așa cum va trebui să înțelegem cu toții că, în momentul în care un cîine „de bloc” latră cînd ți-e lumea mai dragă, cînd dormi, cînd lucrezi, în clipa în care un alt cîine rupe poarta, de te bagă în răcori cînd te plimbi pe-o stradă „liniștită”, de vină nu e bietul patruped, ci animalul biped, neevoluat, care crede că e stăpînul cîinelui, că e la el acasă și face absolut tot ce vrea.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.