Poliția gîndirii
Sau despre cum devenim proști. Și proaste. Păi, mai întîi, ne uităm în jur. Ce-am putea face? Nu prea multe. Că nu ne pricepem cu adevărat la ceva. Hai să ne apucăm de artă! Vedem cîteva filme și spectacole, memorăm o listă de cuvinte și pe urmă avem păreri. Ceea ce e perfect normal. E o zonă proaspătă a „democratizării”. Au mai rămas cîțiva baroni locali sau zonali, care mai controlează niște teritorii. Dar „le rezolvăm”. Ca să ne instalăm noi acolo, cît se mai poate. E drept, și ăia care le ocupă au uitat de cînd sînt la butoane. În termeni de dinamică a ecosistemelor, ne merităm unii pe alții. Primii sînt sătui (sau ar trebui să fie, la cît au băgat în ei), ceilalți sînt subțiați de foame. Uneori, o foame de putere. Iar arta e teritoriul unde ne-am prins că revoluțiile se țin lanț. Și ce-am învățat noi din 1989 încoace? Că trebuie să te orientezi. Să fii unde trebuie, la momentul potrivit. Și să nu-ți fie nici un pic de rușine să pretinzi că știi, că te pricepi la chestii despre care habar n-ai. Nu-i așa greu. Trebuie doar un pic de curaj și multă asumare. Adică „trebuie să fii sigur pe tine”. E primul pas. Odată ce l-ai făcut p-ăsta, ceilalți pași vin de la sine.
Iar adevărul e că baronimea (indiferent de teritoriul de activitate), chiar și așa, asediată din mai multe direcții, nu prea dă semne de mare oboseală. Dimpotrivă. E un organism transinstituțional care supraviețuiește prin reguli nescrise, dar trainice. Are experiență mare, știe dedesubturi, face legi și regulamente, adică stăpînește. Și are un soi de relaxare care-i scoate din minți pe asediatori. Cei care iau cu asalt fortărețele puterii au și ei dreptatea lor. De multe ori, argumentul cu care speră să spargă porțile cetăților, berbecul de asalt e… tinerețea. Cu ornamentele din jurul ei. Nevoia de schimbare, recuperarea decalajelor de care sînt responsabili baronii, sincronizarea cu valorile Ocidentului, „deschiderea largă a ferestrelor instituțiilor de cultură” și „aerisirea” unor spații înecate de praf. Lucruri perfect adevărate. Dar, uneori, e și-aici un joc perfid. Unii asediatori nu-și doresc, de fapt, cucerirea fortărețelor. S-ar îngropa într-o muncă extrem de grea, care erodează chiar și sănătatea temerarului pornit pe drumul reformelor. Unii vor doar să-și cucerească faima de asediatori. Se poate trăi binișor din reputația asta. Depinde de cît de mofturos ești în viața de toate zilele. Plus că te construiește ca personaj. Ești cunoscut. Și, cumva, temut, băgat în seamă. Se cheamă că ești în joc și că ai și tu teritoriul tău de putere.
Pe de o parte, baronii, înțelepțiți de experiența acumulată, au renunțat de mult la tălăngile ideologiilor. Dacă le vor fi avut. Și-au dat seama că disputa ideologică nu numai că n-are farmec, dar nici nu mai interesează pe nimeni, irită, îndepărtează o bună parte de public. Iar în artă, ca-n politică, marfa populistă se vinde mult mai bine decît manifestele ideologice. E drept, pînă la urmă, și acestea din urmă și-au săpat, cu greu, un drum. Pot să-și tragă sufletul, să respire, dar nu se pot măsura în impact public cu o mîndrețe de turneu al unor „artiști îndrăgiți”. Și-atunci, se vede întregul peisaj, în toată splendoarea. Un amestec de „formule de succes”, care adună în jur public mult, lume care vrea să se simtă bine, iar de partea cealaltă un soi de „Rezistență din munți”, care te cheamă la spectacol să te pună față-n față cu monstruozitățile ieșite din tine, nedreptățile pe care le încurajezi, ororile la care contribui prin indiferență, traumele pe care le produci prin rudimentarismul din care nu mai ieși. Și unii, și alții pretind că, de fapt, umblă la capacitatea ființelor umane de a simți o emoție și de a vedea lumea dintr-un alt unghi. Pîn-aici, totul e firesc, sînt lucruri care funcționează într-o dinamică naturală, e parte din mersul lumii, de la un moment dat încoace. Cu un avantaj logistic major de partea baronilor.
Chestia cea mai neplăcută și foarte tristă e atunci cînd apare poliția ideologică a artiștilor și teoreticienilor „progresiști”. Una e să atragi atenția asupra unor fapte, prin strămutarea naturii lor într-un act artistic, alta e să fii un militant îndîrjit, lipsit complet de umor și atît de limitat încît să crezi că o ironie sau o glumă despre o mișcare socială justificată și legitimă duce la compromiterea acesteia. Ba mai rău, la adîncirea suferinței unor ființe umane. Pentru a crede așa ceva trebuie să fii ori prost, ori cu capsa pusă, ori să faci zgomot doar ca să fii auzit tu, nu ca să ajuți o cauză. Te trezești vorbind și hotărînd ce se poate și ce nu se poate spune într-o sală de spectacol. Te trezești formulînd ce glume și ce tipuri de ironie se pot practica și care dintre ele trebuie trecute pe lista cu chestii interzise. Ai uitat că ceva poate să-ți placă sau nu. Că poți adera sau nu la o formulă artistică. Începi să decizi tu și pentru alții, ce-i umor, ce-i ironie și ce nu. Adică faci tu inventarul glumelor acceptabile și pe al celor care trebuie să dispară. Că „jignesc”.
Nedreptăți sînt cu duiumul. Abuzurile și cruzimile la adresa unor ființe umane lipsite de apărare sînt încă la ordinea zilei. Și mult prea multe. E frumos și nobil să vrei să faci lumea mai bună, chiar în cantități infinitezimale, atît cît poți. Dar arta, oricare va fi fiind ea, nu garantează vreodată rezolvarea lucrurilor. Actul artistic e suspendat într-o zonă nodală a traseelor ființei umane, o zonă care nu e la fel cu un triaj dintr-o gară. Ne uităm după mii de ani, cu gurile căscate și acum, la misterul ăsta. Schimbarea direcției prin poliție ideologică sau sentințe robespierriene nu rezolvă suferințele unor oameni. „Arta” propagandistică a „izbutit” rezultate de-astea, cît se poate de spectaculoase. Ne-a spus ce e voie și ce nu. Se vede pe noi ce-a ieșit. Iar dacă facem la fel, există o mare posibilitate să fim, pur și simplu, proști. Și proaste.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
