Multe nuanțe de gri

Între alb și negru s-a dezvoltat o lume. A apărut un univers. Un cosmos de griuri. Diferențele între ele sînt insesizabile. Au trecut de limita cuanticii. Se găsesc în altă ordine a lucrurilor. Una în care limba și limbajul au devenit același lucru. Vorbim și scriem într-un fel nou. Citim într-un fel nou. Iar atunci cînd vorbești, scrii, citești altfel, rezultatul firesc și imediat e că lumea se vede altfel. Devine altceva. Sîntem limba pe care o vorbim. Așa vedem lumea, așa o percepem. Cînd înveți o limbă străină, înveți și un alt fel de a vedea lumea. Pătrunzi într-un alt univers cultural, lucru care nu e ca și cum ai vizita un muzeu viu, ci o experiență fundamentală, de viață, de cunoaștere, prin „mutarea” într-un „loc” din care vezi lumea într-un mod diferit de cel în care ai văzut-o pînă atunci. Nu e suficient să știi cum se spune pîine în italiană, germană sau maghiară. Așa cum poți să mai știi alte cîteva zeci sau sute de cuvinte și niște elemente de legătură cu ajutorul cărora alcătuiești fraze. Pătrunderea într-o limbă, uneori chiar și în cea proprie, în care te-ai născut, e un fenomen complicat care modifică natura ființei. Pur și simplu pentru că începi să „vezi” din ce în ce mai mult. Sigur că a vedea nu înseamnă automat și a înțelege. Dar asta e altă poveste.

Felul în care vorbim și scriem azi e rezultatul unui proces drastic de simplificare, început binișor de mai multă vreme, nu așa cum am fi tentați să credem, odată cu computerele și cu inteligența artificială. Iar simplificarea însăși are mai multe trepte de înțelegere, situate în „căsuțe” de semnificație care se găsesc pe „străzi” diferite. De îndată ce „buchea cărții” a intrat în lumea largă, lucrurile au pornit-o pe tot soiul de căi. Unii și-au văzut de treabă și au plonjat în adîncuri, mereu mai departe, mereu mai spre abis. Cei mai mulți s-au mulțumit, după cum era firesc, să înoate la suprafață, să facă pluta, să se simtă minunat în această formă de cunoaștere și în acest fel de a zări un sens spre care să te îndrepți. Fenomenul popularizării de orice fel, pornit cu mulți ani în urmă, a modificat și a „luminat” miliarde de indivizi. Nu e deloc de mirare că noi, oamenii, am și numit „Iluminism” una dintre epocile pe care le-am traversat. Într-un fel esențial, atunci au început descătușarea, popularizarea, descoperirea acestui „continent” profund fascinant, dar presărat cu nenumărate surprize. Nu toate sînt unele plăcute. Dar e normal să fie așa, aidoma oricărei întruchipări a unui ecosistem. Ținta este viața însăși. Prețul plătit e pe măsura înghesuirii pe drumul spre această țintă. Iar Babel e, cu siguranță, o metaforă strălucită pentru acest proces lung și ramificat în atîtea direcții.

Scrisul și cititul au fost, la un moment dat, secrete din zona sacrului. Comori inestimabile. Cîtă vreme se aflau în mîinile celor foarte puțini, valoarea lor era imensă. Pentru că însemnau, pur și simplu, putere. Dar cum pulsația ascunsă a oricărui secret e ca un suflet încătușat care tînjește să trăiască liber măcar o secundă, aceste mari comori au devenit, inevitabil, accesibile. Inițiații n-au pierdut toată puterea, dar au fost nevoiți să accepte schimbarea unor raporturi. Sînt lucruri care s-au petrecut lent și care au avut o mulțime de chipuri. Procesul nu s-a încheiat nici azi. Și cine știe dacă se va încheia vreodată. Pentru că nu toată lumea care știe să scrie și să citească e în cunoștință de cauză atunci cînd e vorba despre ce pot face aceste achiziții de preț. Iar problemele și „tainele” legate de „cod” sînt foarte accesibile acum, dar, cu toate astea, nu pentru absolut oricine. Așa se face că marile secrete de odinioară, comorile care însemnau putere imensă sînt azi lucruri dintre cele mai banale și pătrunse în rutina existenței. O importantă parte din populația planetei știe să scrie și să citească. Încă mai sînt ființe umane, nu puține, care nu știu. Așa cum există o sumedenie de oameni care știu, dar care folosesc aceste achiziții la nivelul la care un urs furnicar folosește un băț pentru a scoate furnicile din mușuroi sau din scorbura unui copac. Scrisul și cititul sînt accesibile, cel puțin teoretic, pentru absolut toată lumea acum. Ele au ieșit de multă vreme din zona sacrului. Sacrul însuși a ieșit din propria constelație de înțelegere. Deocamdată, nivelul de popularizare a marilor comori ne ține doar la stadiul utilizării lor elementare. Nuanțele dintre „alb” și „negru” nu sînt o diversificare a puterii de a vedea și de a înțelege. Ci, dimpotrivă, o rămînere în urmă la un nivel utilitar imediat al acestor achiziții.

În mod paradoxal, popularizarea, eliberarea în lume a „secretelor” a produs „catedrale” și monumente culturale de toate felurile, profund impresionante, dar nu ne-a făcut mai ușoară calea spre adevăr. Ci a transformat-o într-o junglă în care încă rătăcim. Un spațiu invadat de nuanțe, pe cît de spectaculos, pe atît de alienant. Și, chiar în absența unui adevăr definitiv, griurile între care trăim nu sînt nici măcar o dovadă a diversificării capacităților noastre de percepție. Ci doar o obișnuire cu lumina din ce în ce mai puțină. Sau, poate, rătăcirea asta e o formă de adăpostire. Un mijloc de protecție împotriva unei lumini orbitoare. Cine poate ști? Îmbogățirea noastră cu achiziții de toate felurile e un lucru minunat. Putem să salvăm vieți care odinioară n-aveau nici o șansă, putem comunica miraculos la distanță, putem să ne avîntăm, la propriu, spre stele. Dar toate astea sînt descoperiri colosale. Nu mari momente de înțelegere. Popularizarea, în sensul ei cel mai larg, nu ne-a făcut, deocamdată, mai buni. Nici mai pregătiți pentru ce urmează. Dimpotrivă. Facem ravagii în jur și ne devastăm habitatul. Așa arată etapa asta. Cu cît identificăm mai multe nuanțe, cu atît sîntem mai porniți pe distrugere. Cum o arăta etapa următoare? O mai avea cine să participe la ea? 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.