Ce poate face un pic de sperietură?

Mult. Foarte mult. Sub broboada enervării, colorată și țesută cu modelele încîrligate ale  iritărilor, sperietura poate face minuni. Cum ar fi limpezirea vederii. Ochii se pot curăța dintr-o dată. Iar cataracta vieții mecanice, alcătuită doar din albeața rutinei, se poate risipi ca prin farmec. Sperietura te scoate din amorțeală și din îmbrățișarea caldă a băii de soare în care te-ai abandonat. E drept, recifele vieții de azi nu seamănă cu smîrcurile existenței de acum cîteva zeci de ani. Mirosurile mai puțin plăcute au fost înlocuite cu un soi de aromaterapie universală. Mîzga depusă pe tine nu mai e noroi, ci nămol cu virtuți terapeutice. Aburii fetizi ai bălții de odinioară sînt acum unduirile fumului alb, ieșind delicat din capetele incandescente ale bețigașelor orientale. Calitatea peisajului în care-ți trăiești rutina contemporană a crescut enorm. Mai ales aici, la noi, unde în cîteva zeci de ani am uitat aproape complet cum era să viețuiești în întuneric și foame. Am uitat balta vîscoasă care ne înghițea în fiecare zi. Acum, piscinele, bazinele, dușurile sofisticate, căzile cu hidromasaj, jacuzzi-urile și spa-urile ni se par piese firești ale decorurilor prin care defilăm, în programele calculate la minut ale vieții noastre de azi.

Sperietura te scutură un pic. Și-ți trimite uneori, în alunecare ușoară, un strop de transpirație, plecat la vale, pe șira spinării. Frisonul pornit să-ți traverseze ființa îți amintește atît de propria fragilitate, cît și de superficialitatea tuturor ornamentelor care-ți încarcă viața. Uite, dă o molimă de-asta și-ți amintește, de fapt, că ai o viață. Trăiești un fragment infim din stările crunte pe care le traversează oamenii loviți de ghinionul de a căra cu ei boli grave. Dintr-o dată, îți amintești că exiști, nu doar că trebuie să-ți faci planuri care să se potrivească pe anumite termene. Sperietura te aduce înapoi în pielea de vietate a acestei lumi. Simțurile ți se ascut ca prin farmec. Ești într-o stare de pericol și adîncul din tine reacționează așa cum ai fost programat cîndva, de miracolul care te-a plămădit. Te gîndești să te aperi pe tine și pe cei apropiați. Sau invers. Mintea îți e invadată de o hoardă de gînduri complet noi. Adierea molimei și a cortegiului ei de stări declanșează o ploaie de dubii acide, peste un cîmp înfloritor de certitudini care, pînă mai adineauri, rîdeau la soare. Pînă acum, confortul, în toate întruchipările lui, îți ocupa o bună parte din cîmpul vederii. Acum, ai început să te uiți un pic în jur și să-ntrevezi că s-ar putea să existe lucruri mult mai importante.

Molima ne-a adus aminte că mai există anotimpuri. Un pic de sperietură, un pic de izolare mai de voie, mai de nevoie, niște vești alarmante și faptul c-ai început să afli că s-au îmbolnăvit oameni pe care-i cunoști, toate astea te fac să fii măcar un pic mai atent. Dacă nu reușesc să te scuture. E și ăsta un pas. Te uiți în jur și vezi că se schimbă peisajul. E vremea covorului de frunze. Vrei pe deal. Vrei în pădure. Vrei să fii cu ai tăi. Dai telefoane unora cu care n-ai mai vorbit de ani. Vorbești din ce în ce mai mult despre chestii din universul domestic. Rutina de a distila o țuică, de a pune murături, de a face o dulceață, un gem sau o zacuscă, totul s-a transformat într-o serie de mici sărbători. Mecanica lui „trebuie să…” a devenit bucuria lui „abia aștept să...”. Ești mult mai atent la culori și arome. Descoperi spectacolul universului de ființe și lucruri care-ți sînt cele mai apropiate. Cauți pretexte să ieși. Te uiți în jur și te umpli de culorile toamnei. Faci fluvii de poze și le verși în rețeaua socială. Ai vrea să strigi că e toamnă, să te audă toți, s-o bage-n seamă și să se bucure de ea. Ai o stare cu care nu te-ai mai întîlnit. Deschizi caiete vechi de rețete, îți întrebi rudele mai în vîrstă despre una, despre alta, desfaci plicuri și albume cu fotografii de demult, te descoperi într-un alt fel de a fi. Și parcă nu te recunoști. Pentru că reintrarea în pielea de vietate nu e o trecere lină și nici o bucurie pentru toată lumea.

Pentru unii, transformarea asta ia dimensiunile sinistre ale aceleia care se întîmplă în nopțile cu lună plină. Vezi chipuri, pînă mai ieri senine, care s-au ascuțit și s-au încruntat. Negarea a ceea ce li se întîmplă îi face pe unii să capete arcuirea fiarei, gata oricînd să muște. Neliniștea nu-i duce spre a privi și a căuta sprijin în jur, ci spre a pedepsi necunoscutul, neclarul, starea de dubiu. Cel mai la îndemînă spațiu de refugiu e pornirea de a te răzbuna pe propria fragilitate. Pe care o vezi în alții. Unii nu găsesc nici un motiv s-o ascundă. Și-atunci îi ataci, cu speranța că o să-ți facă bine lucrul ăsta. Sîntem în natură. E firesc să fie așa. Vietățile asemănătoare nu sînt toate pe-același model. E o puzderie de feluri de a fi, de a te manifesta, de a comunica, de a trăi în diversitatea asta, deseori atît de bulversantă. Atunci ridicăm glasul, strîngem instinctiv pumnii, mușchii ni se tensionează, privirile devin roșii, sîngerii, ca apusurile din zile fierbinți. Vedem comunitatea ca pe o haită și comuniunea ca pe o slăbiciune. Și ne dezlănțuim. Pentru că și dezlănțuirea, aidoma seninătății, face parte din ceea ce sîntem.

Sperietura ne modifică. Oricît de mult am recunoaște sau nu lucrul ăsta. Schimbarea din jur e mare. E normal ca frica să dea tîrcoale din ce în ce mai des și să strîngă traseul încercuirii, pe măsură ce se apropie. Redevenim ceea ce sîntem. Ființe umane. Și, la fel ca celelalte animale, reacționăm la ce se-ntîmplă în jurul nostru. Iar la oameni, acum se văd diferențele. Acum se văd lumile interioare ale individului. Nu contează numărul de cărți citite, anii de școală, pozițiile sociale ocupate. Acum se pot vedea multe despre noi, indiferent de cine credem că sîntem. Pentru că așa e felul în care sîntem alcătuiți. Ne definim și ne arătăm din plin natura, mai ales în momente-limită.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.