Ce le mai zicem ăstora?

Cînd îi vezi pe mulți dintre aleșii noștri că trebuie să informeze „poporul” în legătură cu ceva, parcă le citești în ochi un mesaj diferit de cel pe care îl spun pe guri. Textul vorbit, cu mare chin, zice un lucru. Ochii spun altă poveste. Cei cîțiva care erau capabili să se exprime limpede și să nu ia la șuturi limba română s-au cam stins. În zilele noastre, mulți au o suferință complexă atunci cînd trebuie să anunțe public orice. Pe de o parte, unii sînt deranjați profund de faptul în sine că trebuie să explice o hotărîre, o decizie. Citești pe figurile dumnealor cum trăiesc din plin senzația că ne fac o favoare spunînd ceva. Și nu e numai atît. E și chinul de a vorbi „nenorocita” asta de limbă. De a aranja cuvintele într-o ordine rezonabilă, care să poarte cu sine un sens. Parcă i-ai pune să sape șanțuri, să spele farfuriile după o nuntă sau să mute din loc un deal stîncos. E un amestec de neplăcere profundă cu o suferință aproape fizică.

Mai că ți se face milă. Dar compasiunea dispare urgent cînd vezi că, dincolo de sforțările astea epuizante, unii cred că se adresează unor cretini. Pentru că e în tradiția clasei politice de la noi, așa cum e și în cazul universului celor care se consideră, ei singuri, „elita acestei țări”, să se refere la noi toți folosind cuvintele „prostime”, „gloată”, „plebe”. Mai sînt și altele, dar nu pot fi reproduse aici. În cele mai bune împrejurări ne spun „poporul”, „populația” sau „românii”. Cuvîntul „compatrioți” nu există în vocabularul lor. Sau, dacă există, nu ne prea calificăm pentru el. Și-așa cum ne numesc, oficial sau mai pe-ascuns, exact așa ne și tratează. Cu o nesfîrșită scîrbă. Sîntem niște supuși neascultători. Ceva care le tulbură liniștea, viața, planurile. Pe fețele altora citești exasperarea de a spune aceleași „poezii” în limba de lemn, știind cît se poate de clar că lucrurile, uneori, stau complet invers decît se spune în „poezie”. Dar „așa trebuie”, așa „e șpilul” pe-aici, pe la noi. Iar alteori vezi în ochii unora, de parcă-i întipărită magic, întrebarea: „Ce le mai zicem ăstora, de data asta?”. Dacă nu te amenință direct că ies la tine cu mitraliera. Iar amenințarea asta nu se lasă cu nici o consecință legală împotriva celui care a amenințat. Dimpotrivă. Amenințarea intră în folclor. Devine banc.

Noi, pentru ei, sîntem „ăștia”. Ei, pentru noi, sînt „ăia”. Exact așa arată și lumea pe care o alcătuim împreună. Ca un adevărat circuit al disprețului în natură. În vremuri normale, e doar un fel de a fi. E ceva maladiv, despre care știm că produce numai lucruri rele, dar cu care ne-am obișnuit. Și unii, și alții avem strategii sofisticate de a ne dribla, de a ne trage în piept, de a ne descurca. Partea proastă e că noțiunea de interes comun, fiind atît de ignorată, a urmat calea mitralierei. Adică a ajuns banc. Ne dezvoltăm, mai facem cîte un pas înainte, pentru că ne împing alții de la spate. Sau pentru că există excepții de la regulă. Mai apar oameni puși pe treabă, și-ntr-o parte, și-n cealaltă. Dar cel mai rău e cînd ne lovește o situație de criză. Atunci se văd limpede, peste tot, efectele devastatoare ale acestei stări de fapt. Separarea asta profundă, furatul căciulii, lucrul de mîntuială, instituțiile făcute să dea bine, nu să funcționeze. Doar în situațiile grave, de criză, se văd ravagiile, mutilările, dezastrele pe care le-a produs acest fel de a fi.

Reprezentanții noștri aleși, politicienii tradiționali, indiferent de culoarea politică, au dat un spectacol grotesc de-a lungul anilor. Mulți dintre noi am participat la spectacolul ăsta, fie prin indiferență, fie amuzîndu-ne copios, fie înjurînd din sală. N-am făcut prea multe lucruri pentru a-l curma. Pentru că, așa cum e în orice spectacol care se joacă multă vreme, complicitatea e motorul „succesului”. Ei au făcut jungle de legi, în care să-și piardă urma, iar noi le-am folosit, care cum am putut, să ne descurcăm. Ei au moșmondit instituții care să pară viabile, noi ne-am făcut că participăm la capacitatea lor de a funcționa. Ei n-au făcut autostrăzi, școli și spitale, noi n-am contenit în a-i înjura și a face caterincă despre lipsurile astea adînci. Cu cît e mai gravă absența unor bunuri comunitare esențiale, cu atît sînt mai bune bancurile, cu atît mai savuroase caterincile. Iar acum, ne „bucurăm” din plin de acest model de conviețuire. Într-o criză gravă de sănătate, ne vedem neputincioși pe toate fronturile. Nu numai că instituțiile își arată rămînerea în urmă. Dar nevoia vitală de a comunica acum, în mod real, ridică adevărata cortină.

Și ce se vede? O lume schimonosită de obiceiul de a simula. Ei se bîlbîie și se-ncurcă în formulări, noi n-avem nici cheful, nici obișnuința de a auzi ce ni se spune. De data asta, a venit lupul. Unii strigă pentru a mia oară, dar nu-i mai crede nimeni. Lupul prinde curaj, pentru că prada e mai expusă decît legendara fată de la „pagina 5”. Situația e urîtă, alarmantă și are mari posibilități de a se transforma în ceva foarte grav. Ei sînt ocupați cu alegerile și sînt uluiți că lucrurile nu merg ca de obicei. Și dau vina pe soartă, ghinion, ceasul rău. Noi, în mod tradițional, nu credem nimic, ne vedem de-ale noastre, în timp ce-i înjurăm pe ei. În vremea asta, criza se adîncește. Ochii unora dintre aleșii noștri spun din ce în ce mai des: „Ce le mai zicem ăstora?”. Iar cei care ne-au împins de la spate pînă acum, să mai facem cîte un pas înainte, sînt prinși cu propriile crize. O să primim un purcoi de bani. Să ne descurcăm. Și se simte deja un fior pe șira spinării. Există un risc enorm. Acela ca, odată sosit ajutorul, să citim, din nou, de data asta în ochii tuturor, și-ai lor, și-ai noștri: „Ce le mai zicem ăstora?”. Iar aceia dintre noi care ne-au tot salvat pînă acum – cel mai des, cu larga noastră neparticipare – sînt tare obosiți.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.