Tu crezi în COVID?
E o întrebare prezentă pe buzele multor compatrioți. A-nceput deja să facă parte din construcțiile capetelor de pod de la care pleacă orice dialog. „Salut! Ce mai faci? Măi… tu crezi în COVID?” „Alo! Unde ești? Tu ce zici de treaba asta? Crezi în COVID?” S-au rupt prietenii care țineau de ani buni. Oameni care se frecventau în mod obișnuit nu vor să se mai vadă-n ochi. Ești judecat sumar, executat sau nu, în funcție de răspunsul pe care îl dai la această întrebare. Să nu cumva să-ți treacă prin cap să zici ceva de genul: „Dar e ridicol să punem problema în felul ăsta…”. Ți-ai dat foc la valiză. Înseamnă că eviți subiectul. Ceea ce poate fi chiar mai grav decît dacă ai răspunde. Această întrebare e noul toiag care separă apele.
Evident, nu se întîmplă doar la noi. Ceea ce dovedește că ignoranța e destul de uniform distribuită, în așa fel încît să nu producă crize prea mari de invidie în colțuri diferite ale lumii. Forma noastră particulară de a lucra cu această întrebare o duce într-o zonă plină de arome și influențe de toate felurile. La noi, în conformitate cu instinctele și strategiile de apărare rămase de la strămoși, întrebarea asta e o atragere în smîrcuri. O momire în capcană. O manevră prin care ești împins în mlaștini, de unde nu te mai scoate nimeni. Dacă-ți trece prin cap să menționezi concluziile oricărui consiliu științific de pe lumea asta, ai comis greșeala fatală. Ești ca șoarecele care vede bucata de brînză. Nu-ți dai seama că e prea frumoasă și aranjată pentru a fi acolo din întîmplare. Te duci voios spre ea, s-o iei. Abia cînd s-a închis cușca în urma ta sau cînd ți-a căzut pe gît arcul capcanei, te prinzi că nu mai ai nici o scăpare. Dar e mult prea tîrziu.
E ca legendara întrebare de odinioară: „Da’... tu cu cine votezi?”. Întrebare al cărei răspuns te plasa în rîndul ființelor umane sau al condamnaților pe viață la prostie incurabilă. Întrebarea era rostită, de la bun început, cu un ton care cuprindea mai multă suspiciune decît cantitatea de zahăr din baclavale. Ca și cînd ți s-ar fi oferit tava cu bunătăți. Era în puterea ta să iei ceva de pe tavă sau să mănînci de pe jos, ca un animal, ignorantule și trogloditule. Așa e și acum. A reînviat în noi nesațul acela clocotitor de a-i cataloga drept boi sau vaci pe interlocutorii noștri, în funcție de o întrebare-test. În cazul de față, „Crezi în COVID?”. Fără să ne dăm seama în ce abis plonjăm, chiuind de bucurie. Dintr-o dată, ne simțim cu toții plini de cunoaștere. Sîntem ca în cazurile acelea neelucidate, în care un pacient s-a trezit din nu știu ce operație de neurochirurgie complexă și a constatat apoi că vorbește fluent japoneza. Sau maghiara. Sau araba. Fără să le fi vorbit vreodată înainte de intervenția chirurgicală. Nu contează. Știți povestea. Așa și-acum. Ne-am trezit, peste noapte, specialiști în boli infecțioase, imunologie, situații de urgență, științe politice, relații internaționale, macroeconomie, strategii de gestionare a crizelor, farmacologie. Dac-ar fi după fiecare dintre noi, rezolvam situația de multă vreme. Oricum, am rezolvat-o, de fapt. E simplu, domnule! „Tu crezi în COVID?”
Numai că, acum, a apărut o dimensiune nouă. Credința profundă. Iar asta e o noțiune cu un cîmp vast de semnificație. Deja intrăm în fantastic și în delir, acolo unde ne simțim ca peștele-n apă. Prin pădurile și codrii ăștia noi sîntem, pur și simplu, acasă. Venim din negurile antivaccinismului, din abisurile suspiciunii generalizate și din erotismul plăcerii de a ne fura căciula. Cu așa bagaj, n-ai cum să dai greș. Cînd te-apuci de-o treabă, e clar c-o duci pînă dincolo de orice limită și-ar imagina o ființă umană netrecută încă prin laboratoarele noastre de creație artistică. Din moment ce unora li s-a părut, de prin martie încoace, că Dumnezeu e pus (sau sechestrat) între paranteze, s-a găsit o nouă divinitate față de care să ne mărturisim credința. Sau absența ei. Manipularea grosolană. S-au dus în adîncurile istoriei momente de felul celui de la legendara confruntare electorală între Emil Constantinescu și Ion Iliescu. Atunci, marea lovitură s-a dat prin plasarea la timp și în plină figură a celebrei întrebări: „Domnule Iliescu, credeți în Dumnezeu ?”. Următoarea întrebare cu capacitatea de a declanșa arma nucleară a cîștigării unor alegeri va fi: „Domnule Cutărescu, credeți în COVID?”.
Nevoia noastră de a-i identifica mereu pe cei care sînt de vină pentru starea proastă în care ne aflăm a primit cel mai frumos cadou în perioada asta. Pui întrebarea-cheie: „Tu crezi în COVID?”. Și te-ai prins imediat cine „e idiot și-și trage în jos semenii”, prin imbecilitatea lui, sau „cu cine mai poți sta de vorbă” ca să salvezi ce s-o mai putea salva din „țara asta terminată”. Acest spectacol, care are suficiente reprezentații și prin străinătate (la unii „de la care nu ne-am fi așteptat”), se vede peste tot. Pe străzi, în magazine, în mijloace de transport. Unii poartă măști de protecție, alții nu. Cei care poartă măștile aruncă priviri pline de ură și dispreț spre cei care nu le poartă. Cei care nu poartă se uită ca la ultimii fraieri la cei care poartă. Mulți le țin pe bărbie, să fie cumva în ambele tabere, la o adică să poată face mișcarea rapidă de ieșire din condiția de fraier sau de necioplit. Toți ne purtăm ca și cum am fi prinși în cel mai absurd dintre carnavaluri. Nu mai întrebăm „Tu ești Bibicu?”, ci „Tu crezi în COVID?”. Și nu ca să-l prindem pe cel cu care-am fost „traduși”. Ci ca să ne satisfacem cea mai mare dintre plăceri. Să vedem, așa, în general, cine sînt fraierii. Între timp, toți ne uităm unii la alții, identificîndu-ne drept fraieri. Spre deliciul ălora care ne-au aruncat microbul ăsta în starea de spirit, dar și pe niște pagini de Internet, unde nu numai că intrăm cu entuziasm, dar de unde ieșim întotdeauna fără să ne spălăm. Deloc. Nici pe mîini, nici pe minți.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
