Nevroza vacanței
Ne găseam pe o orbită existențială foarte precisă. Planeta majoră în jurul căreia gravita existența multora dintre noi era Vacanța. Pe lîngă ea, se găsesc și cîțiva sateliți naturali la care ajungem mai des. Pentru că ne sînt mai la îndemînă. City Break, Weekend, Quality Time With Your Family, Going Out in the Nature With Friends. Da, toate au nume englezești care dau bine. Se pot găsi și corespondente românești: „ieșire cu gașca la pădure”, „tură cu trupa la munte” sau „o fugă pînă-n Vamă”. Evident, mai sînt și altele. Dar nu denumirile contează. Ci conținuturile la care se referă. Ruperea ritmului, evadarea din rutină, schimbarea de decor, gura de aer care te ajută să începi o săptămînă nouă.
De un an încoace, lucrurile s-au schimbat profund. Vacanța, planeta izbăvirii la care visăm un an întreg, a devenit foarte greu accesibilă. De fapt, nu vacanța în sine s-a îndepărtat de noi, ci un anumit fel de a o petrece. Pentru că n-au dispărut concediile, ci a scăzut simțitor posibilitatea de a călători în afara țării. Iar pentru unii, noțiunea de vacanță nu se poate defini în absența acestei posibilități. Pandemia care a învăluit întreaga omenire într-o ceață de teamă și frustrare a produs modificări adînci în felul în care trăim. Sigur, se mai poate călători chiar și acum. Avem deja poveștile prietenilor care au reușit să se strecoare „afară” anul trecut, în vară și-n toamnă, sau acum, după revelion. Toți povestesc despre plaje pustii pe care te-ntinzi boierește, lume puțină la cîrciumi, liniște, „cu totul altceva decît în anii trecuți”. Cine n-a avut curajul să plece în călătorii, să prindă „ferestrele” care s-au mai ivit ici și colo, stă și-nghite-n sec, pizmuindu-i cumplit pe ăia care n-au ezitat să profite de ocazie. Alții au redescoperit România, cu bunele și cu relele ei. Cu foarte bunele și cu foarte relele ei. Imaginea de ansamblu, însă, e că nu-i așa urît pe-aici. Poți face o vacanță minunată în România. Chiar dacă unii încă îi mai spun, cu un dispreț abisal, mai mult sau mai puțin mascat în toate chipurile, „Românica”.
Așa cum pe la sfîrșit de octombrie, dacă e vreme rea, încep să se-audă clopoțeii pe la radiouri și să se vorbească despre „sărbători de iarnă” și „luna cadourilor”, exact așa începe și febra vacanței de vară, prin februarie. Cu cît e mai urît afară, cu atît mai mult crește febra asta. Oamenii postează în draci prin rețeaua socială fluvii de „throwback pics”, imagini nostalgice ale unor momente de fericire, sorbite cu nesaț, cîndva, nu foarte demult. Pe de o parte, cît se poate de firesc, recompun bucuria reală a unor momente pe care le-au trăit. Pe de altă parte, încearcă să arunce în direcția viitorului un conținut luminos din trecut, cu speranța că vremurile care vin vor mai conține momente la fel de frumoase. Clipe identice cu acelea pe care le-au fixat în fracțiunea de secundă înghețată în timp a fotografiei. Cu cît e viitorul mai întunecat, cu cît e mai generator de neliniște și îngrijorare, cu atît mai intensă e febra publicării acestor fotografii. E ca și cînd am aprinde nenumărate făclii pe care le-am arunca în bezna care ne stă înainte. Nu atît ca să vedem precis ce-i acolo. Ci ca să însămînțăm măcar un pic necunoscutul cu ce-a fost bun mai demult. În așa fel încît viitorul să ne aducă în cale poteci pe care le-am mai călcat.
Uneori, aflați în vacanțe, simțim că sîntem prea mulți, înghesuiți pe același petec de spațiu, undeva în lume, zîmbind automat, în speranța surprinderii fotografice a clipei de fericire. E aproape ca și cînd am pregăti o capcană pentru acea clipă de bine. S-o capturăm și s-o băgăm în colivia fotografiei. Simțim că vîjîiala noastră pe toată planeta a căpătat și o dimensiune patologică. Știm că sînt locuri care aproape că se scufundă sub invazia noastră. Dar fiecare dintre noi simte că are dreptul, poate un pic mai mult decît altcineva, să fie acolo. Îi urîm și, de multe ori, ne ferim de compatrioții peste care dăm în călătoriile astea. Așa cum ne încărcăm uneori, fără voie, cu o ură ascunsă adînc, nemărturisită, și față de „concurența” internațională pe care o găsim la fața locului. Nu e foarte vesel să stai la coadă, să-ți aștepți rîndul pentru a-ți face o fotografie, care certifică faptul că ai fost în vacanță și că ai trăit clipe de fericire. Nu ne place s-o spunem direct, dar știm că fericirea asta a devenit un produs de serie, la fel ca pantofii, hainele și aparatele electrocasnice. La fel ca sculuțele inteligente cu care ne machiem, din ce în ce mai profesional, fiecare moment al existenței. Acum, ne-am dori cu asupra de măsură chiar și toate aceste mici nefericiri sau fericiri parțiale, oricum le-am numi, doar să plecăm, doar să știm că sîntem liberi să umblăm prin lume. Dar planeta vacanței de acest fel pare din ce în ce mai neclară și mai îndepărtată.
Firește că există oameni care nu împărtășesc un cuvințel din rîndurile de mai sus. Nu-i nimic. Ele nu sînt scrise nici ca să placă, nici ca să nu placă, nici ca să fim de acord, nici ca să pornim vreo dezbatere în contradictoriu. Sînt doar gîndurile unuia din mulțime, care se-ntreabă dacă vaccinul va funcționa ca pașaport, cîtă vreme vor mai rezista relaxarea și superficialitatea testărilor în țările care trăiesc în principal din turism, ce-o să se-ntîmple prin alte părți unde situația epidemiologică e dificilă, cum o să se resimtă inegalitatea între cei care se vor strecura mai ingenios spre o vacanță și alții care nu se vor descurca, cîtă vreme va mai rezista acest tip nou de zid împoriva emigrației, care e prețul pe care o să-l plătim cu toții pentru acest zid, cum vom gestiona imensa frustrare acumulată peste tot, iar dacă vor exista mici relaxări, cît de furibund vom lua cu asalt orice colțișor de lume vom avea la dispoziție? Nu?! Gînduri firești ale oricărui om aflat pe o plajă însorită, sorbind un cocktail și reflectînd la lucruri banale: cine sîntem, de unde venim, încotro ne ducem.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
