Duminica la pădure. Cu mască

Sau fără. Pentru că te gîndești că nu ești în „spațiile închise cît și în cele deschise, la nivel național, indiferent de rata de infectare din localitatea respectivă”. Ai ieșit din localitate. Ești în pădure. În fața ta se deschide imensitatea codrului. De-aia ai bătut drumul pînă aici. Să-ți poți scoate masca. Să respiri. Să te scufunzi în culorile anotimpului ăstuia. Să-ți prăbușești auzul în foșnetul frunzelor. Așa cum ai face-o cu toată ființa, lăsîndu-te să cazi în moliciunea covorului arămiu, pe care pădurea ți-l întinde la picioare.

E o duminică de-aia care le dă un pumn în freză tuturor căutătorilor de nod în papură. Oricît ai fi de sedentar, dacă nu ieși azi la aer liber ți se face un pic rușine. O mînă nevăzută te ia de gît și te scoate din casă, fără să fi apucat să-ți dai seama ce se-ntîmplă. Într-un timp ca ăsta pe care-l trăim acum, o asemenea duminică e ca o bombă nucleară cu extaz, pe care toamna o detonează asupra lumii, îmbrăcînd-o în cea mai caldă dintre lumini și-n cele mai tulburătoare aurore cromatice. E duminica perfectă. Ca valul pe care surferii l-au așteptat o viață-ntreagă. E atît de măreț și de spectaculos încît se pot simți inundați de o bucurie nemaiîntîlnită chiar și ăia care nici măcar nu știu să înoate.

Ai ieșit din casă și habar n-ai încotro s-o apuci. În jurul orașului sînt păduri superbe și dealuri desenate într-un orizont ondulator, în care Blaga a văzut o parte din esența lumii de aici. Nu e cald deloc. Toamna și-a consumat ultimele rezerve de energie investindu-le complet în decor, nu-n instalația de climatizare. E frumusețea aia de nedescris, cînd știi că o asemenea zi e ultima baricadă în fața asaltului iernii. Ultimul oftat al pădurii înainte de anestezia generală a înghețului. La un moment dat, ceva te trezește din visare. Ești în mașină, pornit plin de elanuri spre pădurile din preajma orașului. Dar stai pe loc. Ești la coadă, într-un șir de mașini. Zîmbești amar și te gîndești a mia oară la bieții compatrioți care, în loc să se bucure de cadoul ăsta cosmic, dau năvală la cumpărături. Numai că direcția de mers a tuturor e alta. De la un moment dat, devine foarte clar. Fluxul de concitadini se-ndreaptă spre unul dintre cele mai populare locuri de ieșit la pădure. Îți zici că e un semn bun. În sfîrșit, a biruit și la noi cultura petrecutului de timp în natură. Crezîndu-te mai inspirat, părăsești șirul de mașini și-alegi o altă destinație, spre alt capăt al orașului. Dar în curînd e clar că nici aici nu-i glumă. Și-n direcția asta e coadă.

Nu-i nimic rău. Dimpotrivă. E motiv de bucurie. Oamenii ies în natură, învață s-o prețuiască, se bucură de o duminică irezistibil de frumoasă. Ce faci într-o asemenea situație, dacă nu vrei să petreci niște ore în trafic, să nu intri în iadul căutării unui loc de parcare, pentru ca apoi să te afunzi într-un fluviu de oameni, care se-nghesuie pe drumul de acces spre o pădure de la capătul unui cartier? Poate că vrei să fii un pic mai singur, cu gîndurile tale. În momente de-astea, unora le place să hoinărească în legea lor. E ceva cît se poate de firesc. Nu e vreo formă de respingere a prezenței celorlalți. E loc sub soare pentru toată lumea. Dar, uneori, pur și simplu ai vrea să fii singur. Păi, dacă vrei așa ceva, te duci un pic mai la distanță. Și-ți alegi o destinație pînă la care ești convins că nu bate drumul prea multă lume. A trecut de miezul zilei și vezi deja cum s-a dus vreme bună, tot căutînd un loc la care-ai visat cu ochii deschiși. Pădure, liniște, toamnă, razele soarelui ăstuia rece, tăindu-și drum prin coroanele puse pe desfrunzit ale copacilor.

Voioșia nu te-a lăsat baltă. Afară e atît de frumos. La urma urmei, nici măcar un drum cu mașina nu e ceva neplăcut pe vremea asta. O să ajungi unde ți-ai propus, o să găsești un loc unde să parchezi, apoi o să te bucuri de niște kilometri pe jos, prin pădure, prin covorul ăla de frunze, peste care cineva parcă a pus toate filtrele din rețeaua socială. Pentru că, deseori, așa privim lucrurile acum. Un peisaj, un loc din natură la vederea căruia amuțești e ceva... „instagramabil”. De-acolo poate ieși o poză bună, care atrage multe „laicuri”. Sîntem foarte mulți cei care ne comportăm așa. Degeaba denunțăm uneori apucăturile astea. Pentru că, în lumea noastră, fotografierea și filmarea au devenit un fel de a exista. Nu e nici mai bun, nici mai rău decît alte „piese componente” ale „aparatului” de a fi. Dacă e s-o dai pîn’ la capăt cu oiștea-n gardul truismelor, îți mai spui și că măsura în care faci lucrurile produce o diferență între ființele confiscate de val și cele care încearcă să meargă odată cu el. Și tot gîndind așa, în formule ca tablourile cu peisaje expuse la bîlci, ai ajuns la destinație.

Elanul s-a transformat într-o resemnare neîncruntată. Și-aici e plin. Sînt zeci, sute de mașini. Pădurea e un furnicar de lume. Cam toți fac poze. Sînt la vînătoare de imagini. Ți se pare că orașul nu are cum să secrete atîta populație încît s-o proiecteze, dintr-o răsuflare, în toate pădurile, pe toate dealurile din jur și mai ales la distanța asta. Mulți cîini lăsați liberi, unii mari de-a binelea, care cum văd pe cineva, cum se pun pe lătrat și vor să-și protejeze stăpînii. Te-ncumeți să faci cîțiva pași. În jur e un infern pictural. Pe de o parte, minunea pădurii în toamnă. Pe de altă parte, noi. Unii ne punem măști cînd trecem pe lîngă alții. E un peisaj halucinant. Unii salută politicos, alții te privesc urîndu-te că ești și tu pe-acolo. Unii lasă-n urma lor hîrtii, pungi și pet-uri. Sîntem mulți. Foarte mulți. Cu toții vrem aer. Și toamnă. Și natură. E normal. Dar chiar și aici, în pădure, peste tot, plutește o tensiune. Și parcă expulzăm din suflete, într-un mod complet neverosimil, un sunet grav. Unul continuu, ca al unui tub gros, de orgă.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.