Nimeni nu mai are grijă cu pianul pe scări
Gata. S-a dus vremea chestiilor previzibile. E un timp al improvizației. Al îndrăznelii, care sare tot mai des gardul din ce în ce mai scund al tupeului. E libertatea pornită pe drumul explorării propriilor limite. Evident, din exercitarea ideii de libertate deplină, în teritorii în care existau pînă acum constrîngeri precise, se nasc și consecințe neașteptate. Unii se grăbesc să le plaseze urgent în categoriile „bine”/„rău”. Adevărul e că încă nu știm mai nimic despre lucrurile foarte noi pe care le facem. N-avem distanță în timp față de ele. Și habar n-avem cum vor funcționa societățile noastre, odată ce noile forme de înțelegere a libertății vor face parte din modul firesc de a fi. Nu știm, bunăoară, ce-o să se întîmple dacă fiecare dintre noi va fi liber să aleagă și să se declare (prin urmare să și fie recunoscut și acceptat public) drept ceea ce consideră el/ea/etc. că este, din punctul de vedere al genului. Discuțiile despre gen și sex au acum cu totul și cu totul alte dimensiuni ale definirii. Drepturile copilului sînt alt meteorit picat fix în moalele capetelor posesoare de figuri uluite, din societățile nedeprinse cu spiritul critic și cu lucrul continuu la îmbunătățirea propriei condiții. Mișcarea de emancipare a femeilor continuă neabătut. Minorități de toate felurile își cer drepturi refuzate sau de-a dreptul călcate în picioare, de secole. Un imens val uman vine dinspre țările sărace, aducînd cu sine un flux de ființe care își cer dreptul de a pătrunde și de a trăi în lumea liberă.
E o penurie mondială de lideri cu viziune. După cum e o secetă universală în esența ideii de viziune. Și, cît se poate de firesc, în absența aspirațiilor care ne-ar putea uni măcar de formă în gîndurile despre lumea în care vom trăi, bîntuie o anxietate planetară, sosită la pachet cu iritare și intoleranță la orice fel de schimbare. Cu cît consumăm mai multă informație de proastă calitate, cu atît avem senzația că știm mai bine ce se întîmplă în jur. De fapt, nu reușim decît să fim mai nervoși. E lucru cunoscut, am ieșit din viețile noastre, ne-am așezat pe canapele comode și pe scaune de birouri, uitîndu-ne la ce ni se întîmplă ca la un film. Starea de spirit a unei zile îți e dată de înghițirea știrilor de dimineață. Marfa pe care o citești e aidoma unui salam contemporan dintre cele mai ieftine, făcut din chimicale și (în cel mai bun caz) din resturile de proastă calitate, rămase de la procesarea cărnii. Salamurile astea creează dependență, sînt considerate ca fiind bune, pentru că sînt doldora de potențiatori de gust. Exact așa e și cu știrile de la micul dejun. Informația curată a devenit scumpă. Aidoma produselor bio de la hipermarket. Da, e o discuție întreagă și cu bio-ul ăla. Dar în ceea ce privește presa sănătoasă, aia pe care merită s-o citești, deseori trebuie să plătești un abonament sau să știi să găsești marfa mai curată, care încă se distribuie gratuit. Ideea e că, dacă ești nevoit să scoți bani buni din buzunar pentru a mînca sănătos, cam așa e și cu informația de calitate. Deseori trebuie să plătești ca să ai acces la ea.
Și chiar dacă plătești, nu există nici o garanție că ieși mai luminat din treaba asta. De cele mai multe ori te-alegi cu senzația că știi. O senzație care nu te face nici mai calm, nici mai senin. Dimpotrivă. Uneori îți pornește toate motoarele stărilor de nervozitate. Te face să-i disprețuiești pe majoritarii care înfulecă „salamul chimic” al ticăloșiei și lipsei de scrupule dezlănțuite în firescul lumii libere. În lumina ideii de libertate pot face băi de soare, cît poftesc, toate ideile și toate ființele. Aici începe aglomerația. Ca pe plajele care arată ca un furnicar de oameni. Nu mai e loc să pui o batistă, dar tu te înghesui să-ntinzi un cearșaf. Deși, dacă ai mai merge o bucată de drum, ai găsi un loc unde poți respira în voie. N-o faci. Pentru că așa ne e felul. Cei mai mulți dintre noi vrem să ne mirosim, la propriu, semenii. Să ne frecăm de ei, să ne înghesuim. E doar unul dintre cotloanele ființei noastre în care sălășluiește felul animal de a fi. Ne grupăm în colonii imense și ne așezăm la soare. Stările pe care le avem sînt extrem de amestecate, iar comportamentul seamănă izbitor cu cel al altor animale care viermuiesc în grupuri mari. Într-o anumită măsură ne face plăcere că sîntem acolo. Dar există și o iritare egală cu plăcerea asta. Într-un fel, ne place să fim cu ceilalți. Pe de altă parte i-am mușca, să se dea mai încolo. Femelele și masculii din alte cupluri ne incită. Puii aleargă peste tot și urlă din adîncul plămînilor, e un vacarm în care plutesc feromoni, gînduri alandala, nesațuri cu greu stăpînite, zîmbete și încruntări, sunete și mirosuri de toate felurile, o supă fierbinte și nevăzută ne conține pe toți. Nu e obligatoriu să fii pe o plajă, la propriu, pentru a trăi așa ceva. E o stare de fapt a oricărei aglomerări umane, a oricărei colonii, indiferent de mărimea ei. Și, deseori, indiferent de condiția socială.
În tot acest timp, prădătorii din larg nu stau cu înotătoarele încrucișate. Nu așteaptă ca vreunul din noi să intre în apă ca să se repeadă și să ne înghită. Prădătorul uman are alte tactici. Interesul lui e să ne adune pe plajă, să viermuim pe-acolo pînă la paroxism și dincolo de el. Prădătorul acesta se hrănește din numărul cît mai mare al exemplarelor vii din colonie. De orice fel va fi fiind colonia asta. Fie că e vorba despre cele enorme, fie că e cazul celor foarte mici, „de nișă”. Ce se observă în zilele astea e că nimeni nu mai pune prea mare preț pe nici o formă de camuflare. Nici prada, nici prădătorul. Nimeni nu mai are grijă cu pianul pe scări. Cu cît devenim mai sofisticați tehnologic, cu atît mai mult ne întoarcem la ideea și la starea de colonie animală. Fascinant peisaj!
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
