Împăratul muștelor

O neliniște cu chip nou a pus stăpînire pe lume. E ca și cînd mai multe neliniști vechi s-ar fi dus la coafor, să se aranjeze. La ieșire, a apărut una singură, în care s-au contopit toate celelalte. E mult mai puternică, pentru că a luat cîte ceva din fiecare surată a ei. Nu poți să spui că are toate calitățile „răposatelor”, pentru că ele trăiesc, bine-mersi, în noua alcătuire proaspăt ieșită pe bulevard. Toate puterile și capacitățile de adaptare, toate talentele și iscusința de a se deghiza, toate rezervele de energie care alimentează fiorii reci de pe șira spinării, toate sînt la locul lor. Iar forța de a produce haos și mușuroaie de frici în orice ungher al ființei umane e mult mai mare. E pe măsura capacităților tuturor celorlalte neliniști care, urmînd moda vremii, s-au adunat laolaltă într-un nou produs. Unul care conține toată experiența adunată pînă la el.

De la ieșirea din perioada de izolare prin care am trecut în primăvară, haita de neliniști a avut tot timpul să-și studieze chipul sub care se va arăta, atunci cînd va fi gata să ne ofere prezentarea colecției de toamnă. Au ieșit toate din vremea izolării, roșii-n obraji, ciufulite, cu niște zîmbete largi pe fețe, întinzîndu-și membrele și pocnindu-și încheieturile, afișînd cele mai satisfăcute figuri. Era suficient să te uiți în jur ca să-ți dai seama ce ravagii făcuseră. Ce prăpăstii ale depresiei și ce munți de anxietăți lăsaseră în urma lor. Cum a dat căldura verii, au intrat într-o vacanță. Așa cum am făcut și noi. Am simțit – sau ne-a plăcut să credem – că neliniștile au ieșit și s-au îndepărtat. Prin urmare, ne-am apucat de niște chiolhanuri cum n-a mai văzut planeta. Degeaba ne-au avertizat unii că haita de neliniști nu e departe, ci că stă mereu prin preajmă, întinzîndu-se la soare și așteptîndu-și vremea revenirii în forță. N-am ascultat. Și nici nu prea aveam cum. Adevărul e că nici noi n-am fost lipsiți de motive să aprindem focurile și să jucăm ca apucații în jurul lor. Veneam după două luni grele, care ne izbiseră ca un tren în plină figură.

Așa că dansul în jurul focului a fost unul dezlănțuit, ca o prăbușire într-o transă adîncă. Am făcut totul cu rîvnă, cu sete, cu îndîrjire. Am ieșit în natură, am călătorit, am acoperit ca niște roiuri de lăcuste orice ungher ni s-a arătat în cale. Aveam o disperare de a respira aer curat, de a umbla pe jos, de a ne vîjîi cu mașinile, de a fi în mai multe locuri deodată, dacă așa ceva ar fi fost posibil. Izolarea ne-a produs niște răni care ne-au depășit închipuirea. E cumplit de traumatizant să crezi că faci parte dintr-o specie superioară, care a început să exploreze universul, creează tehnologii fabuloase, își fabrică piese de schimb pentru propriul organism, așa cum o face pentru uneltele sofisticate de care se servește, și, dintr-o dată, să fii lovit de ceva invizibil, față de care n-ai explicații, n-ai soluții. Iar atunci cînd tocmai crezi că le ai, să se dovedească imediat că te-ai înșelat, că nu e chiar așa, că mijloacele aproape nelimitate pe care credeai că le ai la dispoziție sînt, de fapt, extrem de limitate. E îngrozitor pentru ființa contemporană, care-și celebrează la orice pas capacitățile divine și forța ieșită din comun, să fie nevoită să se ascundă în case, din cauza unui virus. Se prăbușește totul. Edificii teoretice, industrii, economii, circulație planetară, dar mai ales orgoliul puterii.

Și chiar dacă – așa cum speră unii – e o înscenare de dimensiuni uriașe, lucrurile stau la fel de prost. Fragilitatea ființei umane e la fel de vizibilă. La fel de producătoare de neliniști, tristeți, angoase, anxietăți, depresii, rătăciri prin abisurile disperării. Oricum am privi lucrurile, ieșim destul de prost ca specie dintr-un exercițiu al evaluării care ia în calcul momentul actual. Spectacolul acestui an e unul pur și simplu grotesc. Și chiar dacă e un an de schimbare, un moment istoric din care începem să ne îndreptăm pe un alt drum, imaginea pe care ne-o oferim nouă înșine e una foarte tristă. E un amestec pe care nimic nu-l mai poate camufla. O acumulare de trufie și cruzime, de lăcomie și agresivitate, de ipocrizie și impostură, pe care nu le mai pot acoperi toate celelalte straturi de spectacol în care ne-am desăvîrșit măiestria. Nu e nici o noutate că sîntem mai ales propriile victime, mult mai vulnerabili în fața naturii noastre interioare decît în competiția cu orice tip de adversar natural.

Iar acum, pe scena toamnei, Marea Neliniște (nu, nu filmul lui Mel Brooks) își face apariția în toată splendoarea. Pandemia se întoarce cu al doilea val, alcătuit nu doar din mai multe îmbolnăviri, ci și din mai multă neliniște. E ca și cînd ne-am fi trezit dintr-o serie de pumni, ca să constatăm că urmează alta. Pe fundalul acestei intrări glorioase, se petrec scene de coșmar. Și nu doar la noi. Alegerile. Folosindu-se de molimă, în cel mai crunt mod, există semeni de-ai noștri care-și continuă liniștiți „măcelurile” pentru a ajunge la putere. Ca să cîștige „legitimitate” și să pretindă că se încadrează în jocul democratic, acești oameni ne întărîtă să ne plasăm într-o tabără sau în alta. Unii dintre noi fac asta cu o bucurie și cu un entuziasm perfect scuzabile, pentru că pornesc din niște intenții cît se poate de bune, fără să-și dea seama de cruzimea cu care sînt manipulați. Dar e și asta o parte a jocului democratic. Însă, dincolo de limitele democrației, jocul dezlănțuit în jurul focului a ajuns la un nivel de răbufnire a sălbăticiei în care se arată Fiara. E un moment dintre acelea în care sporesc enorm șansele de a o lua razna și de a face rele incomensurabile. Mai vine, oare, și de data asta, în ultimul ceas, un vas salvator? O navă, aducînd cu ea niște ființe adulte, care să ne salveze?    

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.