Eterna cochetărie a libertății cu dezastrul

În vremuri de calm social și prosperitate, discuțiile despre „om”, „societate”, „stat”, „libertate”, „sens al vieții”, „umanitate”, „democrație” au un aer lejer. Seamănă cu diminețile de vară, cînd lumea în care trăim pare un colț de univers unde pot găsi un adăpost chiar și „binele”, „adevărul” și „frumosul”. Însă faptul ăsta e posibil doar dacă trăiești într-o țară în care îți permiți luxul enorm de a sta și a discuta ore întregi despre mari idei. Iar dacă-ți permiți acest lux, rareori îți dai seama de substanța sa, de șansa colosală pe care o ai, să te fi născut sau să fi ajuns într-un asemenea spațiu. Și să fi beneficiat de traiectoria unei vieți care să te aducă într-un astfel de moment. Te bucuri, pur și simplu, de spectacolul defilării ideilor, de înlănțuirile sublime ale eflorescențelor speculative pe care le pot dezvolta. Așa cum te bucuri și de întîlnirile nenumăratelor nervuri ale rădăcinilor de unde se alimentează ideile în zona lor de naștere. Întrezărești circulația sevelor care au hrănit gînduri și le-au propulsat spre lumină. Uiți, pe moment, că lumea reală în care trăiești conține și munți de nedreptate, oceane de abuz și tortură, deșerturi arzătoare de sărăcie și foame.

Iar discuția despre libertate, la ora asta, ajunge aproape imediat în zona ei de limite, care cer gesturi ferme. Fie reforme adînci și experimente, fie întoarceri la idei clasice. Asta dacă ești norocos și ai de a face cu o întîlnire calmă. Una așezată sub semnul valorilor dialogului, între interlocutori liberali și conservatori (de toate felurile de care vor fi fiind și unii, și ceilalți). Cei dintîi vor spune că libertatea trebuie să străbată cu îndrăzneală și hotărîre tot hățișul nostru de idei preconcepute, de resentiment și de scepticism. Libertatea trebuie să-și taie calea dreaptă prin jungla fricilor nutrite față de semenii noștri care nu ne seamănă fizic și cultural. Numai eliberîndu-i și pe ei din lumile lor rămase în urmă, desființînd obiceiurile barbare, de abuz, mutilare fizică și inegalitate abisală, vom reuși să-i aducem alături de noi. Odată aduși și așezați în lumea civilizată, ne împrospătăm cultura vlăguită de propriile noastre stagnări, discriminări și derapaje, fiind gata pentru pasul următor. Îndreptarea spre o umanitate a diversității fără margini, a integrării și a folosirii potențialului creativ al tuturor. De aici se naște marea energie care ne va duce spre conștientizarea responsabilității de a locui această planetă. Și tot de aici pornește modelul civilizațional care ne duce într-o nouă epocă a evoluției speciei noastre, într-o mai bună conviețuire cu celelalte specii de pe planetă, gata să pășim (de ce nu?) în era în care facem cunoștință cu ființe inteligente din alte lumi.

Ceilalți vor spune că, dimpotrivă, concesiile făcute față de diferențele dintre oameni înseamnă sfîrșitul civilizației noastre. Nivelul civilizației de consum în care respirăm la ora asta a ajuns la un moment critic, în care singura modalitate de creștere e una mecanică; creșterea numărului de clienți și creșterea continuă a profitului. De aici, nenumărate derapaje care presupun un continuu import, atît de mărfuri, cît și de cetățeni. Iar consecința acestui fapt e prăbușirea inevitabilă a lumii occidentale, care și-așa e făcută ferfeniță de concesiile pe care le-a făcut pînă acum. Întîi a intrat în delirul acceptării tuturor, cu prețul alterării profunde a modelului civilizațional. Iar acum pășește în era clinică a entuziasmului patologic pentru identificarea și urcarea pe piedestal a oricărei diferențe, nu contează de ce fel va fi fiind aceasta. Prețul plătit înseamnă isterie generalizată, agresivitate și violență trecute cu vederea, obsesie maladivă a egalităților de gen, prăbușirea meritocrației și instaurarea unei domnii a egalității în impostură și oportunism. Înseamnă secătuirea resurselor statului, dictatura minorităților, infracționalitate extremă căreia i se găsesc justificări în traumele trecutului.

În timp ce dezbatem în contradictoriu aceste teme (cu toate variațiunile lor), planeta pe care trăim e traversată de o molimă. Încă nu-i știm nici pe departe consecințele posibile. Nu ne dăm seama că modelul civilizațional se schimbă, sub privirile noastre, cu o viteză mai mare decît cea de contaminare cu noul virus. Sistemele informatice complexe, cu care ne mîndrim, gîfîie sub atacuri cibernetice. O lume de viruși, pe care noi îi producem, zguduie zilnic arhitectura de comunicare și inteligență artificială pe baza căreia ne validăm nivelul de evoluție ca specie. Timp în care un alt virus (venit din felul în care interacționăm cu mediul înconjurător), o apariție nouă pe „piața” virusurilor, unul care traversează selecția naturală și dezvoltă tulpini noi, a dat iama în ființele umane. Aproape la fel ca indivizii, statele se comportă în spiritul „se descurcă fiecare cum poate”. Pentru mulți, libertatea înseamnă acum să te supui regulilor pe care ți le impune statul în care trăiești. Alții protestează și se iau de gît cu forțele de ordine, argumentînd că un guvern, într-o lume liberă, nu ne poate impune reguli după care să trăim, fie și temporar, în afara unor dovezi de nezdruncinat că are motive foarte serioase să facă așa ceva. Dar virusul contaminează liberali și conservatori, fără cea mai mică discriminare. Libertatea e, poate, în cea mai mare criză de definire din ultimii ani. În locul libertății, unii preferă vindecarea și siguranța. Alții, dimpotrivă, spun că frica de boală și nesiguranța ne fac să abandonăm tot ce avem mai de preț. Paradoxal, libertatea începe să dispară ca subiect central. Pentru că, asemenea unui virus, a dezvoltat și ea tulpini. Iar preocuparea noastră nu e să înțelegem ceva. Ci lupta de a avea dreptate. Cu orice preț.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.