Drumul spre înalta societate
Începe simplu. De la scara oricărui bloc. De la poarta oricărei case. De pe terasa oricărui restaurant. Din locul în care te afli cînd iei hotărîrea: „Vreau s-ajung o persoană importantă în țara asta!”. Există chiar și un manual care te poate ghida în atingerea acestui deziderat. A fost publicat în 1863. Autorul este Nicolae Filimon. Nu e obligatoriu să-l citești. Te descurci și fără. Pentru că, în timp, metodologia de a duce la îndeplinire ce ți-ai pus în minte s-a rafinat pe cale naturală. A devenit o parte componentă a fibrei țesutului social din care facem parte. Deci n-ai nevoie de instrucțiuni pas cu pas. Pentru că există – și nu de ieri, de azi – o adevărată dimensiune culturală a înscrierii în cursa care străbate traseul căpătuirii. Să intri în „Sistem”. Și să-ți găsești locul, nivelul la care „joci”. Poți să fi vîndut, pînă mai ieri, bormașini. Nu-i nici o problemă. Vîndutul de bormașini e o meserie onorabilă, ca oricare alta. Dar, dacă vrei să devii „cineva” și dacă știi cum să procedezi, în cîțiva anișori poți fi directorul unei importante instituții publice. Ba chiar și ministru. Și nu se știe niciodată, dar nu e exclus ca, la un moment dat, să... Cuvîntul sau cuvintele care ar fi trebuit să se găsească în locul punctelor de suspensie nu se pot scrie. Nici nu se pronunță cu glas tare. Ele pot fi doar gîndite. Sau exprimate cu ajutorul limbajului gestual. În cazul de față, e vorba despre indicarea direcției „sus”, cu ajutorul degetului arătător. Gestul poate fi însoțit și de cîteva mișcări ale sprîncenelor, finalizîndu-se printr-o facere cu ochiul.
Într-o bună zi, te hotărăști să dai de pămînt cu viața ta de fraier care muncește. Asta e o variantă. Există și cea în care, deși n-o duci rău, ți se pare că e nedrept ca alții s-o ducă mult mai bine, iar tu să-i vezi cum se îndepărtează de pluton. Te poți găsi și în împrejurarea în care un prieten sau o rudă îți spun direct: „Hai, bă, și tu-n partid!”. Așa cum există situația în care, pînă la ora asta, n-ai făcut absolut nimic, nu te-ai regăsit în nici un loc pe unde ai avut serviciu, ai mai făcut o învîrteală, o cioacă, o manevră, dar n-a ieșit mare lucru. Și-ți vine ideea să procedezi ca-n facultate, cînd rezolvai treaba cu o fițuică sau cu un cadou la dom’ profesor. Sau cu niște „cașcaval” la un tocilar care ți-a scris lucrarea de licență. Cu ce ești tu mai prost decît alții care au intrat în politică? Și, la urma urmei, nu trebuie să-nveți decît o singur text. Și-ăla foarte scurt. Funcționează peste tot, îl spui în orice situație. Cu el mergi pînă-n pînzele albe. Ai de zis, cu ton ridicat, doar atît: „Mie nu-mi trebuie nimic! Eu vreau să fac ceva pentru oameni!”. Atît. De-aici încolo trebuie doar să cunoști cîțiva tipi care contează, să stai în preajma lor și să ai un pic de răbdare. Sigur, există și modelul cetățeanului care chiar vrea să facă ceva pentru semenii săi. Acela care-și spune că nu mai poate sta cu mîinile-n sîn, cîtă vreme vede viermuiala apocaliptică a lichelelor. Dar cine se găsește în această situație trebuie să se asigure temeinic de faptul că se bucură de sprijinul unui psihiatru sau al unui psihoterapeut.
Una peste alta, democrația a-nvins și la noi, în condițiile pe care le-a găsit la fața locului. Nu absența democrației e subiectul coșmarurilor unora dintre compatrioți. Ci amploarea fenomenelor prostiei, ticăloșiei și imposturii. Și, mai ales, dimensiunile apatiei. Abisul cultural al narcozei în care plutește un întreg spațiu public. Genunea de silă și resemnare în care orbecăie imponderabil milioanele de compatrioți rămași acasă, cei care n-au reușit sau au refuzat să-și ia lumea-n cap și să plece unde-ar fi văzut cu ochii. Ei sînt martorii acestui spectacol cu dimensiuni de fenomen social: „Drumul spre înalta societate”. Fără nici o legătură cu filmul sau cu cartea. Cățărarea în funcții publice a unui univers uman terifiant prin lipsa de scrupule, prin totala absență a oricărui simț al responsabilității. Nu mai e vorba doar despre niște cazuri. Ci despre un asalt ale cărui dimensiuni cresc de la o zi la alta, indiferent de tabăra de partid dinspre care sosesc cohortele de aspiranți la boieria de stat. Da, modelul există și în alte părți. Ticăloșia și impostura nu s-au inventat în bătătura românească. Dar aici, absurdul, suprarealismul și tembelismul s-au împletit mult dincolo de moravurile unei societăți. Au dat naștere unei dimensiuni culturale, care aproape că nu mai poate fi arătată cu degetul. Pentru că a devenit o realitate paralelă atît de extinsă încît o înghite complet pe cea factuală, în care unii încă mai credem că trăim.
Soluțiile sînt simple. Poate că nu întorc lumea pe dos și nu rezolvă situațiile rapid, ca-n filmele în care eroii salvează planeta. Important e să nu plescăim din buze, cum obișnuim noi, atotștiutor, slobozind măreața replică din care ne nutrim de ani buni suficiența și autoiluzionarea că bășcălia salvează lumea: „Laaasă-i, bă, dracu’! Și-așa n-are nici un rost...”. Cînd ajungi cu totul pe mîna lor are rost. Cînd ești umilit într-o instituție publică are rost. Cînd ajungi într-unul dintre legendarele spitale românești are rost. Cînd stai cu orele pe drumuri și-njuri că n-ai autostrăzi, ca alții, are rost. Să te înscrii sau să susții o asociație sau o fundație care te învață cum poți să fii cetățean are rost enorm. Să mergi la vot are rost enorm. Indiferent cît de sceptic ai fi. Actul în sine, faptul că ești acolo contează foarte mult. Să donezi niște bani către platformele de jurnalism independent are rost enorm. Să ajuți niște oameni să te ajute, arătîndu-ți ce se-ntîmplă în jur, descoperind compatrioți care nu se tem și dau în vileag ticăloșia, toate astea au rost enorm. Să nu trăiești cu resemnarea că clientela de partid sufocă societatea are rost enorm. Pentru că, altfel, noi le netezim drumul spre înalta societate.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
