Ca să se mire proștii!
Exact în momentul ăsta, o frunză îngălbenită de suflarea toamnei se desprinde de pe creanga unui copac. Căderea ei e un drum lung, cu unduiri de dans, o alunecare plină de înțelesuri, între o mîngîiere a soarelui și umbra deja rece a firelor de iarbă, ajunse și ele la bătrînețe. Seamănă cu scufundarea unei corăbii. Nu mai există nici istoria ei de la suprafața apei, nici clipa din care-ncepe veșnicia așezării pe fundul oceanului. Ci doar alunecarea, căderea lentă spre abis. Apoi se desprinde altă frunză. Și alta. Și altele, la rîndul lor. Un nor de frunze, alunecînd în aer, ca o Armada de corăbii care se scufundă. În zare, coamele dealurilor par să imite și ele, în felul lor, pe orizontală, unduirea acestei alunecări. Undeva, mai aproape, turla unei biserici plutește deasupra coroanelor foșnitoare ale copacilor. Soarele o face să arate ca o bucată de metal proaspăt scos din foc. Parc-ar fi o lumină care se poate modela, ca ceara de albine. E aidoma unui obiect venit din alt univers, să străjuiască un prag de trecere între lumi.
Se zăresc fuioare de fum. Satul nu se vede. Auzi doar glasuri purtate de vînt, cîteva tălăngi de la gîturile vitelor și sunetul topoarelor izbind lemne din care sar surcele. Adie mirosuri de toate felurile, spectacolul lor fiind mult mai aiuritor decît cel pe care-l vezi cu ochii. Miroase a fîn uscat și a bălegar. Apoi, cînd se schimbă direcția vîntului, ba simți miros de cînepă, ba arome de ardei și vinete puse la copt, pe foi de tablă sau pe plase mari, de sîrmă. Pielea de pe ardei se-nnegrește și crapă, eliberînd în lume arome care-ți iau mințile. Ți se pare că vezi limpede cum culorile se dizolvă unele în altele. O pală de fum îți face ochii roșii ca tăciunii aprinși. Într-un tîrziu, te descoperi salivînd abundent și curgîndu-ți mucii. Te ștergi cu mîneca hainei, să rezolvi c-un drum și două șiroaie de lacrimi. Ți-au curs pe haine, iar cîteva picături au ajuns și pe încălțări, de parc-ai fi urinat neatent.
Soarele stă să apună după dealuri, ca-n tablourile ridicole, vîndute la iarmaroc. E ca și cum imaginile alea chicioase ar fi prins viață, dîndu-și adunarea aici și acum. Dar e posibil ca lucrurile să stea și complet invers. Poate că fiecare fragment de imagine de-aici e, pur și simplu, supt într-un tablou. Așa cum fuge apa din cadă, cînd scoți dopul. Dacă dai peste tablouri de-astea la iarmaroc, rîzi și faci bășcălie. Dar acum, cînd ești lichefiat de ce vezi în jurul tău, spiritul critic a dispărut, ca o zgaibă de pe o rană mai veche. I-ai dat un bobîrnac și s-a dus. A rămas pielea de dedesubt, rozalie, mai subțire decît o foiță de ceapă, sub care se citește fuga firișoarelor de sînge. Oricît ai fi de aspru cu realitatea și cu tine însuți, mierea asta a soarelui care apune, vălătucii de fum și aromele duse peste dealuri, timpul care se-ntinde ca o brînză topită-n mămăligă, toate ți-au cam muiat genunchii. Te găsești complet bleg, în mijlocul acestei închipuiri care se încăpățînează să fie cît se poate de palpabilă.
Poate că de la amestecul de mirosuri, de la fum și de la tot ce-o mai duce cu el, sau de la unduirile astea care se întretaie și se proiectează unele pe altele, îți pierzi un pic stăpînirea de sine. Îți vin în minte texte vechi, povești cu oglinzi de lacuri sub care stau începuturi de lume, sau cu răspîntii la care universurile se-ntîlnesc, scorburi de copac prin care ajungi în alte dimensiuni, pivnițe și fîntîni adînci, dincolo de ale căror perdele de întuneric dai peste minuni gata să te-mpietrească de uimire. Oricît ai fi de sigur pe tine, parcă te-ncearcă un fior care te duce spre vremea copilăriei, spre lumile celor din care te tragi și pe care i-ai uitat. Sau ai vrut să-i uiți. Odată ce pleci din bula de la oraș, oricîte aparate inteligente ai avea la îndemînă, oricîte mașini ultramoderne ai conduce, oricîte haine scumpe ai purta, cînd intri-ntr-o „capcană” de-asta, devii, fie chiar și pentru cîteva secunde, plămada din care ești alcătuit. Lumea din care vii. Esența din care s-a distilat compusul care ești acum. Chiar și dacă n-ai stare deloc și faci mii de poze cu telefonul mobil, transformînd în gunoi și poluare virtuală tot ce vezi în jurul tău, tot obosești la un moment dat. Mirosurile de toate felurile, spectacolul soarelui apunînd după dealuri, pasta sonoră care-ți umple spațiul dintre urechi, amintirile, vraja momentului, ceva anume sau întregul ghem de senzații tot te potolesc vreme de cîteva secunde. Preț de cîteva clipe, tot ești dus într-o stare pe care n-ai mai simțit-o de multă vreme, dar care e-n tine.
De undeva, de pe un drum șerpuit printre dealuri, se ridică un nor de praf. O camionetă gonește spre sat. Șoferul se grăbește s-ajungă acasă cît mai e încă lumină. N-are un motiv precis pentru dorința asta. N-are nici o grabă. Așa știe el. Că e bine să ajungi acasă pe lumină. Pe locul din dreapta stă un adolescent. Să tot aibă spre șaptesprezece ani. Butonează un telefon mobil. Tat-su ar vrea să intre-n vorbă, dar n-are cu cine. Tînărul e confiscat complet de ecranul telefonului. „Oare ce citești, mă, acolo?” Pe stînga și pe dreapta, în goana mașinii, defilează nuci plini de rod. Cîteva fructe au căzut și-au ajuns pe drum. Sub roata mașinii, cămașa verde a nucii se sparge, aruncînd miezul în urmă, cum ai scuipa un sîmbure din gură. E umed și încă mai are pe el vinișoarele coconului verde în care-a sălășluit pîn-acum. „Uite, citii despre alegerile astea. Cum să faci așa ceva? De ce să alegi un primar despre care știi că-și umilește copila? De ce să-l alegi pe unu’ care a făcut pușcărie, c-a luat șpagă? Pentru ce să faci așa ceva? Și cum s-alegi un primar... mort? De ce?” Soarele a dispărut după dealuri. Mai e doar o geană de lumină. Un rîs sănătos inundă cabina camionetei. „Ca să să mire proștii, bă, copile! D-aia! Ca să să mire proștii!”
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
